Acum scriu doar pentru mine, dar scriu aici pe blog pentru ca are un rol terapeutic pentru mine. Simt ca “vorbesc” cu voi si asta face parca mai usoara marturisirea.
De obicei stiu sa ma descurc cu problemele, sa ies din situatii dificile, sa depasesc neintelegerile cu altii. Dar imi este tare greu sa trec peste problemele cu mine, sa gasesc puterea interioasa sa ma “vindec” sufleteste.
Probabil ca nu as fi scris nici acum daca nu citeam un capitol din cartea Alethei Solter (despre care voi scrie mai multe alta data), care parea scris pentru mine. Mi se intampla rar asta, iar de data asta probabil ca as fi plans putin daca nu eram la birou. Sau as fi plans mai mult.
Problema mea pare simpla, dar este o problema psihologica destul de complicata. Am dificultati in a gestiona plansul bebelusului meu. Am avut mereu, de cand l-am nascut, in proportii mai mari sau mai mici. Evident ca am incercat sa reprim asta, mi se parea ca este ceva in neregula cu mine si ca este rusinos ca am sentimentul acesta de deranj.
Am un bebelus care nu plange des,
mai ales ca reusesc sa elimin multe dintre frustrari prin faptul ca il las sa faca aproape orice isi doreste, daca este in siguranta. Dar plansul, in momentele acelea rare cand apare, este declansatorul unor emotii puternice in mine. Simteam impulsul sa il opresc imediat din plans, sa nu aud ca plange, sa il stiu fericit, sau cel putin cum credeam eu ca este fericit si cum am aflat acum ca este doar reprimat.
Cand Bebe statea cu Tati se intampla de multe ori sa planga, iar eu il “certam” imediat ce auzeam, imi doream sa opreasca repede copilul din plans. Tati de obicei nu ma intelegea si treptat imi spunea deschis ca am o problema, ca un copil trebuie sa mai plang uneori perioada mai lungi si asta este ceva normal. Dificultatea mea devenea insa uneori de ordin fizic, mai mult decat psihologic. Daca plangea eu nu ma puteam concentra la nimic, chiar daca eram in alta camera si el era cu o persoana de incredere. Simteam o apasare in piept si impulsul acela instinctiv de a rezolva cumva plansul acela.
Am constientizat ca am o problema acum cateva luni bune, dar nu stiam care este solutia. Pana cand am citit-o pe Aletha si m-am regasit in scrierile ei.
Iata cateva pasaje care m-au facut sa ma inteleg mai bine.
“Unii adulti sunt foarte ingrijorati, simt compasiune si chiar durere reala cand un copil plange. Altii se simt neputinciosi si incompetenti.” (eu eram in prima categorie)
“Aceste emotii puternice isi au deseori originea in copilarie. Cei mai multi dintre noi am fost descurajati sa plangem cand eram mici. Ceea ce inseamna ca cei mai multi dintre noi avem o restanta in ceea ce priveste propriul stres si traumele neprocesate.” (da, aici sunt eu din nou)
“Daca va este dificil sa acceptati plansul sau crizele de furie ale copiilor si ati dori sa schimbati modul in care reactionati la ele, iata cateva sugestii.
Vorbiti despre sentimentele si copilaria dumneavoastra
Incercati sa va recastigati abilitatea de a plange”
Aletha propune un set de intrebari pentru a constientiza reactia noastra in legatura cu plansul.
– Ce faceau parintii dumneavoastra cand plangeati sau aveati o criza de furie in copilarie?
Raspunsul meu este simplu: au facut exact ce spune Aletha ca nu este bine sa facem, imi distrageau atentia sau uneori imi retrageau afectiunea, cu cunoscutele pauze de linistire sau alte metode similare. De aici impulsul meu irational de a face acelasi lucru. Pentru ca desi constientizam ca parintii nostri au gresit uneori in cresterea noastra (fara vreo intentie de a-i judeca, doar din punct de vedere psihologic) riscul cel mai mare este sa preluam comportamentele lor fara sa ne dam seama. Raspunsul persoanelor care m-au ingrijit in copilarie la exprimarea sentimentelor mele puternice, de plans si furie, este exact acela de a-mi reprima sentimentele, care au ramas acolo in mine si au creat dificultatile de acum.
– Cum va simtiti atunci cand copilul dumneavoastra plange si are crize de furie si nu va este clar motivul?
Sentimentul meu este de alerta imediata. Simt ca trebuie sa intervin, dar nu in modul pozitiv de a valida sentimentele si a ajuta exprimarea lor, ci in modul neconstructiva de a intrerupe comportamentul si a reprima emotiile puternice. (tare gresit, stiu)
– Copilul dumneavoastra va aminteste de altcineva cand plange sau are crize de furie?
Prima data raspunsul meu a fost ca nu, pentru ca nu imi amintea de nimic. Atunci insa cand mama mea mi-a povestit cum reactiona la plansul meu din copilarie mi-am dat seama ca imi aminteste de mine, de cea care isi reprima emotiile atunci cand era distrasa de la plans si furie.
– Cum va simtiti cand copilul plange in prezenta altor persoane?
Aici eu chiar nu am o problema, desi am observat ca multi parinti se rusineaza de comportamentul copilului si vor sa opreasca plansul sau criza de furie imediat. La mine nu este un deranj suplimentar generat de prezenta altora, dar este acel discomfort pe care il am oricand copilul plange, chiar daca suntem singuri.
– Ati vazut un adult plangand cand erati copil? Cand si ce ati simtit atunci?
Sincer nu imi amintesc decat cateva reprize de plans ale persoanelor care au stat langa mine in copilarie, majoritatea in situatii foarte intense si mereu cu incercarea de a fi reprima de persoana care plangea, tocmai ca eu sa nu vad acest comportament considerat deranjant. (din nou am preluat asta atunci cand evit sa plang de fata cu persoane dragi, chiar daca simt ca as vrea sa fac asta)
– Ati plans vreodata intens pentru ca apoi sa va simtiti mai bine?
Da, am plans intens cred ca abia prin adolescenta (ma refer la un plans constient si acceptat de mine), in rest tindeam sa reprim sentimentele sau sa ma ascund. Dupa ma simteam mai bine, dar doar pe moment, apoi parca simteam o neplacere, pentru ca mi se parea un comportament nu tocmai de dorit.

La fondul destul de neprielnic din punct de vedere psihologic s-au adaugat frustrarile inevitabile din perioada de dupa nastere, cand nu aveam deloc timp pentru mine si am avut cateva momente de neliniste interioara. Alte fragmente din carte m-au facut sa ma inteleg mai bine, sa imi dau seama ca problema are o motivatie interna,  pe care nu o constientizam si implicit treptat reusesc sa imi accept problema si sa fac tot ce pot sa ma schimb. Pentru copilul meu, dar si pentru mine.
“Copiii nu au nevoie de parinti perfecti, dar au nevoie de parinti care sunt pe un drum de auto-descoperire si vindecare si care isi pot recunoaste si repara propriile greseli. Faptul ca avem copii ne ofera o ocazie unica si minunata de a ne intelege pe noi insine mai bine si de a ne vindeca de durerea din copilarie.”
Acest fragment mi-a adus convingerea ca ma voi vindeca in totalitate de problema mea. Stiu ca va dura, pentru ca problema mea este undeva adans in sufletul meu. Dar cred ca acesta este primul pas, faptul ca mi-am recunoscut problema si ca intr-un fel am gasit drumul spre vindecare. Cartea Alethei Solter are multe sfaturi bune (evident si cateva cu care nu sunt de acord), dar in ansamblu este perfecta pentru starea mea si pentru acea vindecare pe care mi-o doresc.
Schimbarile au inceput deja, dar sunt inca departe de idealul meu de a putea accepta plansul si furia ca pe lucruri normale, pe care sa le pot gestiona fara acel zbucium intern care ma tulbura pana acum. Drumul este lung, dar macar stiu de unde am plecat si mai ales unde vreau sa ajung, iar sprijinul oamenilor dragi, dar si a unor ascultatori empatici (cum sper sa fiti voi) este de mare ajutor.
Daca vreti sa ma judecati, va rog sa o faceti. Parte din procesul de vindecare este acceptarea, deci orice parere este binevenita. Credeti-ma ca este de o mie de ori mai greu sa fac fata unei probleme sufletesti decat criticilor altora, deci pentru mine acestea nu pot fi decat constructive.
Ma bucur ca am reusit sa recunosc problema asta la timp, cand copilul meu este inca mic, pentru ca el sa poata creste liber si iubit indiferent de intensitatea sentimentelor lui. Iarta-ma, micule, ca pana acum am fost altfel decat mi-as fi dorit! De acum poti plange linistit, in bratele mele, oricat iti doresti! Este parte din vindecarea ta de tot stresul unui bebelus si mai ales este parte din vindecarea mea ca adult ramas restant la capitolul sentimente. Iarta-ma, Tati, ca nu am stiut sa ma deschid sufleteste in fata ta atata timp.
Astazi este o prima zi dintr-o noua abordare a relatiei cu copilul meu minunat. Sa imi tineti pumnii.

sursa citatelor este cartea “Lacrimi si crize de furie”, de Aletha Solter

10 thoughts on “Recunosc, am o problema

  • 13/11/2014 at 5:59 pm
    Permalink

    mi s-a facut pielea ca de gaina :), iti doresc mult liniste sufleteasca si sa-ti gasesti echilibrul interior. Si eu, daca sunt pe la bucatarie si bebe marait e in camera cu tati al lui, tot mai comentez sa nu lase copilul sa planga. Desi nici macar nu e vorba de un plans, ci doar de maraiala, uneori din cauza dintilor, alteori din cauza plictiselei. Un sentiment puternic se declansa in mine cand bebe era de vreo 3 saptamani si plangea inconsolabil din cauza colicilor. Simteam o urgenta maxima in mine ca trebuie sa linistesc copilul, dar intr-o zi, dupa cateva seri grele, pur si simplu, am inteles ca e un plans care trece si am simtit ca doar trebuie sa fiu langa el si atat. Si atunci s-au schimbat si serile noastre. Am avut noroc ca perioada asta a durat doar vreo 3 sapt. Acum nici nu stiu daca au fost colici, poate doar eu inca nu stiam cum sa-l ajut sa se simta bine. Acum insa cand e mai maricel (aproape 8 luni) si plange foarte rar, tot simt ca ma deranjeaza cand plange. Cred ca e vorba si de obisnuinta. Ca daca ai copil care nu plange, iti ia timp sa te obisnuiesti cu plansul lui si sa i-l accepti. Hang in there! Esti pe calea cea buna. Si eu am lucruri pe care le-am descoperit in mine si pe care vreau sa le rezolv, dar despre asta poate povestesc altadata. 🙂

    Reply
    • 14/11/2014 at 9:29 am
      Permalink

      Si eu am noroc cu un copil care plange rar si intr-adevar probabil si asta facea plasul mai greu de acceptat. Cred ca parintii care au copii care plang des ajung sa accepte mai repede plansul ca pe ceva normal.
      Eu m-am bucurat ca am gasit cartea Alethei Solter, care arata cat de normal este plansul si ca este bine sa ne lasam copiii sa planga daca ei simt nevoia. Bineinteles sa fim alaturi de ei cand plang, sa le confirmam dragostea noastra, dar sa nu incercam sa ii oprim prin distragrea atentiei sau alte metode care pana la urma nu rezolva problema, ci doar o inlatura temporar.
      Noaptea trecuta Bebe a fost tare agitat, pentru ca este putin bolnavior si aproape ca nu am dormit deloc. Mai spre dimineata a avut o repriza intensa de plans, probabil din frustrarea pe care o acumulase in noaptea grea. Dar de data asta nu am mai simtit nevoia sa il opresc, doar l-am tinut in brate, i-am spus ca il inteleg si l-am mangaiat. A plans vreo zece minute, apoi a stat linistit in bratele mele, mi-a zambit si curand a adormit.
      Am dormit amandoi o ora si jumatate, pana s-a facut dimineata si apoi ne-am trezit voiosi, chiar daca trecusem printr-o noapte asa agitata.
      M-am bucurat ca am simtit ca pot accepta plansul lui si cu siguranta asta l-a ajutat mult si pe el. Cred ca sunt pe drumul cel bun cu gestionarea plansului. Sunt curioasa cum ma voi descurca mai tarziu, cu binecunoscutele crize de furie ale copiilor putin mai mari. Cred ca va fi o noua provocare, dar de data asta sunt mult mai bine pregatita.
      Iti multumesc mult ca mi-ai scris, conteaza mult pentru mine!

      Reply
    • 14/11/2014 at 12:29 pm
      Permalink

      Sa stii ca acele crize de furie nu sunt obligatorii. Noi nu le-am bifat, cel putin nu pana acum (aproape 3 ani).
      Cat despre plans ..si Andrei plange foarte rar. Acum. Dar cand plange, il tin in brate si atat. Uneori nu accepta imbratisarea "din prima" si ma impinge (caci uneori eu ii provoc plansul spunandu-i ca NU facem lucrul x, pe care il vrea el, fix in acel moment); alteori ma accepta din prima. De fiecare daca accepta (mai devreme sau mai tarziu) imbratisarea, de fiecare data se termina cu zambet si cu declaratii de iubire.
      Si eu am fost un copil care-a auzit des "n-ai de ce sa plangi" si mult timp n-am stiut s-o fac. Dar pe la 30 ani, cand am facut scuba prin sinele meu:)), am gasit multe..am rezolvat multe.. De atunci am invatat multe pe care nu stiam sa le fac. Sa spun "te iubesc", sa spun "nu" cand asa simt, sa spun ce ma deranjeaza oricat de putin I-ar conveni celui care primeste vorbele mele, sa PLANG daca asa simt. Mi-a luat niste ani..atunci..dar am invatat sa ma exprim asa cum simt! A fost multa munca.
      E bine ca ai realizat, e bine ca ti-ai propus sa schimbi. Iti doresc succes, sunt sigura ca vei reusi (din ce ghicesc printer randurile tale esti o persoana hotarata si care-si indeplineste ceea ce-si propune..sper ca nu gresesc..dar asa te percep eu din cele ce mai citesc la tine pe blog!)
      Drag! 🙂

      Reply
    • 19/11/2014 at 9:13 am
      Permalink

      Sper sa fiu si eu norocoasa si sa trecem cu bine peste perioada crizelor de furie. Va fi destul de greu sa ne ferim de frustrari, mai ales ca mersul la cresa sigur aduce si ceva nemultumiri acumulate peste zi. Dar poate reusim sa compensam acasa cumva.
      M-a ajutat mult sa citesc ce ai scris despre cum ai reusit sa treci peste "restantele" emotionale din copilarie, vei fi un exemplu pentru mine si o motivatie sa reusesc si eu. Multumesc ca mi-ai scris, te imbratisez cu drag!

      Reply
  • 13/11/2014 at 7:49 pm
    Permalink

    e greu sa fii mama, sa-l ocrotesti si sa-i dai si aripi…invatam toate pe parcurs ce si cum sa facem…nu esti singura, dar e bine ca esti cea care spune ca sa inspire si pe altele…te pup

    Reply
    • 14/11/2014 at 9:32 am
      Permalink

      Asta imi doresc si eu, sa invat treptat sa fiu o mama tot mai buna si implicit si un om mai bun. Sper sa reusesc. Multumesc pentru mesaj, draga Laura!

      Reply
  • 19/11/2014 at 4:34 pm
    Permalink

    Nu esti singura care afla la maturitate ca reprimarea sentimentelor sau clasificarea lor in bune sau rele in copilarie duce la stari ca cele descrise de tine in articol. Eu am aflat de curand despre aceste lucruri si mi e par asa de logice ca nu inteleg cum de nu le-am vazut atata vreme. m-a impresionat articolul tau si cred ca ai facut foarte bine scriindu-l. multe persoane cauta raspunsuri la astfel de situatii iar tu ai fost atat de punctuală şi ai scris cu inima dar totusi lucid, incat cred ca va fi de mare ajutor si altora. multa putere iti doresc in drumul tau.

    Reply
    • 20/11/2014 at 9:41 am
      Permalink

      Multumesc mult! Asta a fost si senzatia mea cand am citit cartea: cum de nu mi-am dat seama de toate astea mai devreme?! Sunt lucruri aparent simple si logice, dar iata ca uneori trebuie sa le citim ca sa le constientizam cu adevarat.
      Noroc cu cartile acestea ca asa m-am decsoperit mai bine pe mine si parca am mai "crescut" sufleteste putin.

      Reply
  • 27/11/2014 at 3:31 pm
    Permalink

    Am scris un comentariu mai lung de pe telefon acu ceva timp dar nu cred ca s-a trimis… Asa ca zic e scurt, si eu ma simt groaznic cand puiul plange, parca se activeaza butonul de panica si simt ca trebuie sa fac CEVA sa nu mai planga.In plus parca ma stoarce de energie plansul lui, asa sufar si eu pe langa el cand plange. Pe langa motivele spuse de tine as zice ca e si vorba de instinct, ei plangand ne transmit un mesaj, ne comunica o nevoie si noi trebuie sa le-o satisfacem asa ca ne agita si pe noi.

    Reply
    • 28/11/2014 at 2:20 pm
      Permalink

      Uf, ce bine te inteleg! Pe mine m-a ajutat mult cartea Alethei Solter sa inteleg ca pe langa plasul acesta din cauza unor nevoi mai exista un plans generat de acumularea de stres si frustrari. Iar acela este absolut normal si trebuie sa il acceptam.
      Eu am inca niste dificultati cu asta, dar sper ca sunt pe drumul cel bun. Plansul este eliberator pentru copii uneori si de cand am inteles asta parca este eliberator si pentru mine, in momentele in care stiu ca el plange doar pentru ca a acumulat niste frustrari.

      Reply

Adauga un comentariu

%d bloggers like this: