Sambata trecuta ne pregateam sa plecam in parc si eram cu totii la usa, in graba de a lua tot ce ne trebuie cu noi. Bogdan se plimba voios pe langa Tati, dar la un moment dat a alunecat cumva si s-a lovit cu capul de etajera dulapului din hol. A inceput sa planga, am mers imediat la el sa il consolez si am observat ca ii curgea sange de undeva de deasupra ochiului stang.
Bogdan a mai cazut de multe ori pana acum, a avut cate un cucui, i-a sangerat putin buza mai demult, dar in rest nu am avut lovituri cu sange si vreo sperietura mai mare. Asa ca m-am panicat putin cand l-am vazut. Inca ii curgea sange si nu imi putea da seama cat de adanca este taietura. Am luat repede comprese sterile ca sa sterg locul si sa imi dau seama daca este ceva grav.
Eu si Adrian ne agitam cu Bogdan in brate, toti trei imbracati gros si deja supraincalziti. Dupa putin timp a mai incetat sangerarea si am reusit sa observ lovitura. Atunci am constatat cu uimire ca nu mai aveam in casa Betadina, desi mereu imi spuneam ca este important sa am mereu la indemana o sticluta, tocmai pentru eventuale lovituri.
M-am mustrat in gandul meu si m-am bucurat ca totusi era deschis la farmacia de la parterul blocului. Am reusit sa oprim sangerarea si am plecat pe afara, cu gandul ca plimbarea prin parc ne va mai face sa uitam sperietura. Dar totusi de fiecare data cand il priveam ma gandeam cum s-a putut intampla asa ceva. Cum se poate sa fi cazut asa dintr-o data, chiar langa noi? Cum se poate sa nu fi avut eu in casa Betadina, desi stiam cat de utila este in situatii de genul acesta? Ce m-as fi facut daca era ceva mai grav si ar fi trebuit sa iau masuri, as fi fost pregatita?
Sentimentul de vinovatie a mai disparut, sunt constienta ca (din pacate) vor mai urma multe lovituri in copilarie si ca uneori chiar nu avem cum sa le prevenim. Dar am invatat ca trebuie sa fiu mai pregatita, ca trebuie sa ma gandesc si la astfel de situatii si mai ales la cum ar trebui sa reactionez cand ma confrunt cu ele. Fara sa vreau mi-am sters din ganduri posibilitatea unor lovituri, nu am vrut sa ma gandesc ca s-ar putea intampla ceva si uite asa nu m-am gandit niciodata daca as fi pregatita pentru o situatie mai serioasa decat cea prin care am trecut sambata.

Sper sa nu fie niciodata nevoie sa trecem printr-o sperietura similara, dar pe de alta parte stiu ca orice copil se loveste de multe ori si noi, parintii, suntem datori sa stim cum sa ii ajutam fara sa ne panicam si sa fim mereu pregatiti sa facem fata situatiei. Sperietura de sambata m-a transformat intr-o mama macar putin mai responsabila. Primul pas este facut, acum avem o sticluta noua de Betadina pregatita, in dulapul de medicamente, desi sper sa nu trebuiasca sa o folosim.

4 thoughts on “Prima lovitura, prima sperietura

  • 06/02/2015 at 9:41 pm
    Permalink

    asa este… drumul nu e mereu neted :)) Dar la fiecare cazatura, învatam câte ceva… experienta personala este cea mai buna! Oooooho, câte am mai învatat si eu si fetele mele :))
    va îmbratisez ♥ Un weekend minunat sa aveti!

    Reply
  • 09/02/2015 at 12:39 pm
    Permalink

    Dupa ce a cazut din mers, din picioare, de la 20cm de mine cu coltul ochiului intr-o banca in Cismigiu..(1 an si 5luni avea atunci) am inceput sa iau cu mine in parc ser fiziologic, comprese &this kind of staff.
    Pe de alta parte atunci am aflat ceva despre mine: cand e vorba de puiul meu si de o situatie de criza in care sunt doar eu cu el, am o luciditate si o viteza de reactie iesite din comun. Dupa ce trece criza, mi se taie genunchii, plang, si ma ia cu lesin.. Dar pe moment-reactionez super prompt si ok. Daca sunt doar eu cu el. Cumva..ceva..undeva..ma intareste.
    Am mai avut cateva din astea nasoale, in casa sau afara, dar, Slava Domnului, pana acum niciuna cu urmari grave.

    Sa fiti bine si..la cat mai putine incidente!

    Reply
    • 16/02/2015 at 12:39 pm
      Permalink

      Si eu ma pregatesc cu gentuta pentru mers in parc, deocamdata iesim doar in parculetul de langa casa, pentru ca vremea nu ne lasa sa fim mai aventurosi. 🙂
      Ma bucur ca tu este o mama asa puternica, Andrei este un nocoros. Eu inca ma pierd putin cu firea in momentele astea, sper sa mai invat si eu pe parcurs sa fiu mai linistita.

      Reply

Adauga un comentariu

%d bloggers like this: