De cand am devenit mama sunt uimita tot mai des de modul in care interactioneaza adultii cu cei mici si de fiecare data cand am senzatia ca nimic nu ma mai poate surprinde apare o noua situatie care imi arata ca resursele de “inspiratie” ale celor din jur sunt inepuizabile.
M-am gandit la un moment dat sa pun un afis in casa cu cateva reguli de respectat pentru cei care ne viziteaza, apoi mi-am dat seama ca rudele ar considera ca este o ofensa, asa ca am renuntat. Desi uneori ma enervez asa tare ca imi vine sa ma apuc sa printez lista si sa o afisez nu doar in casa, ci si pe strada si oriunde altundeva merg cu copilul.
Unii oameni se comporta teribil de ciudat cu copiii, surprinzator este ca multi dintre ei sunt la randul lor parinti, asa ca nici macar nu au “scuza” ca nu stiu sa interactioneze cu ei. Tare bine ar fi ca orice persoana vine in contact cu copilul nostru sa respecte niste reguli, nu-i asa? Nu stiu la voi cum este, dar la mine ar suna cam asa.

1. Cand vorbim cu copilul sa evitam diminutivele excesive si tonul acela de actor la teatrul de papusi
De multe ori aud cum vocea unor adulti in toata firea prinde brusc tonalitati nebanuite in preajma unui copil si conversatia este invadata de diminutive. (“Ai vrea sa ne jucam aici pe covoras cu jucarioara ta?”, “Uite, ti-am adus o supica cu rosioare si cartofiori, sa umplem burtica”)
Ce intelege copilul din asta? Bogdan ramane uimit de fiecare data cand aude un adult vorbind pe ton ciudat, eventual insotit de o mimica fortata, menita sa il distreze. Copiii invata de la noi cum sa se poarte, oare asta este exemplul pe care vrem sa il oferim? Tot de la noi invata sa vorbeasca si parca ar fi bine sa stie ca leguma din fata lui se numeste “cartof” si nu “cartofior”, “cartofic” sau orice alta denumire am putea sa o consideram noi distractiva.

2. In casa mea copilul are deja reguli pe care le cunoaste, nu este necesar sa implementam altele.
Mi s-a intamplat de multe ori sa vina oameni in vizita si dupa ce abia s-au asezat pe canapea sa ii aud dand indicatii “pretioase” copilului. (“Nu umblam la sertare ca ne prindem degetelele”, “Nu pune mana pe usa ca te lovesti”, “Nu te sui pe scaun ca o sa cazi”, insotite de mai stupidele “Nu sta pe jos ca racesti”, “Nu deschide usa ca se face curent si te imbolnavesti”, etc)
Dragi vizitatori, sper sa va amintiti ca sunteti in casa mea. Cea in care noi stam zilnic, cea pe care copilul o cunoaste, cea in care noi stim pericolele si mai ales cea in care noi facem regulile pentru copil. Bogdan umbla de zeci de ori pe zi la sertare si la usi, a invatat sa fie atent si rareori se loveste. Daca noi il lasam sa faca toate astea nu este nici un motiv pentru care ne-am dori ca un vizitator sa implementeze alte reguli pe timpul scurtei sale treceri prin casa noastra.

3. Stim cat de “prost crescut” este copilul nostru, nu ne trebuie interventii in educarea lui.
Cred ca nu este mama care sa nu fi auzit cel putin una dintre aceste replici “celebre” de la cunoscti: “Asa mare si tot vrei in brate la mama?”, “Asa baiat mare si dormi cu parintii?”, “Scoate suzeta, gata, esti mare acum”, “Cum, la varsta asta inca mai sugi de la mama?”, “Nu baga mainile in gura, nu este frumos” si multe altele.
Inca nu reusesc sa inteleg rolul acestor afirmatii. Nu cred ca a existat vreodata un copil care sa renunte la statul in brate / suzeta / dormitul cu parintii / alaptat / orice altceva doar pentru ca un adult (de obicei partial necunoscut pentru el) i-a spus una dintre aceste fraze. Iar daca afirmatiile nu sunt adresate copilului, atunci nu pot decat sa inteleg ca sunt adresate parintilor si sunt un fel de repros despre “proasta crestere” a copilului.
De ce ai merge in casa cuiva ca sa ii faci reprosuri de acest fel? Nu cred ca voi putea vreodata sa inteleg.

4. Nu ne trebuie sfaturi decat daca le solicitam. Stim cat de bine ti-ai crescut tu copiii, dar lasa-ne sa incercam si noi.
Preferatele mele sunt vizitele din categoria “atotstiutorilor”, acele cunostinte care le stiu pe toate, in toate domeniile. Iar de cand am devenit parinti evident ca le stiu pe toate in materie de parenting, ca doar ei au crescut un copil, doi, zece si iata ce bine le-a iesit. Si asa apar sfaturile: “Dupa 6 luni laptele tau e apa chioara, degeaba il alaptezi”, “Nu e bine sa doarma cu voi, nu o sa il mai scoateti niciodata din patul vostru”, “Daca il lasati sa faca ce vrea o sa vi se urce in cap”, “Lasa-l sa planag aca daca ii dai atentie se rasfata”, “Da-i si putina carne de porc, sa se invete cu ea de mic”, “De ce sa nu ii dai dulciuri cu zahar? Astea sunt bucuria copilariei” si lista poate fi completata cu noi sfaturi dupa fiecare vizita a atotstiutorilor. Orice incercare de “contraatac” cu argumente logice, referinte la studii, explicatii detaliate este sortita esecului, pentru ca “stiu ei mai bine”.
Asa ca dupa fiecare intalnire cu un “atotstiutor” mai adaug un nume pe lista celor cu care vreau sa ma vad cat mai rar in perioada urmatoare.

5. Copilul este tot un om, sa nu uitam asta. Sa ne referim la el ca la un om, nu ca la o jucarie.
Una dintre cele mai ciudate intrebari primite in timpul unei vizite a fost “Si.. ce stie sa faca?”, am crezut ca se refera la vreun gadget din casa, nici nu m-as fi gandit ca cineva s-ar referi asa la copilul meu. Tot la fel de “dragute” mi se par intrebarile tehnice ale rudelor, menite parca sa faca o fisa de evaluare a copilului: cate ore doarme noaptea, cat de des face caca, cand a stat in fund, cand a mers, ce cuvinte spune, etc. Parca uitam ca vorbim despre un omulet, cu sentimente si trairi, de care ar trebui sa ne bucuram asa cum este si mai ales sa il cunoastem mai presus de bioritm si viteza tranzitului intestinal.

6. Nu ne intereseaza ce repede si bine s-a dezvoltat copilul vecinului, al verisoarei, al prietenei tale. Nu facem comparatii decat daca vrei sa le aplicam in cazul tuturor si nu stiu cat iti va placea asta.
Alt lucru care ma enerveaza este tendinta permanenta de comparare a copilului nostru cu alti copii, majoritatea total necunoscuti. “Copilul vecinei a mers de la 9 luni”, “fiul verisoarei spune 20 de cuvinte deja”, “tu cand erai mic dormeai toata noaptea”, “am auzit ca fata prietenei mele are deja toti dintii si mananca bors de la 7 luni”, etc. Toate observatiile astea sunt insotite de universalul: copilul vostru de ce nu e asa?
Noi suntem multumiti de dezvoltarea copilului, nu avem nici un motiv sa “gonim” spre vreun record, nu vrem sa avem un copil “mai performant” decat al altora, vrem doar sa avem un copil sanatos si fericit. Deci nu ne intereseaza comparatiile si cu siguranta am gasi si noi cateva comparatii deloc flatante pentru orice persoana care insista se ne compare copilul cu altii.

Cam asta ar fi lista pe care uneori as vrea sa o afisez mare undeva la intrarea in casa si pe care as vrea sa o iau cu mine la vizitele facute la tot felul de cunostinte mai mult sau mai putin apropiate. Ar mai fi o lista pentru oamenii necunoscuti de pe strada, dar in principiu s-ar rezuma la “nu pune mana pe copil si nu te obosi sa ne dai sfaturi daca nu ne cunosti”.
Stiu, este un text rautacios, dar credeti-ma ca respectarea acestor reguli ar face interactiunea cu copilul mult mai placuta pentru toata lumea.
Lista voastra cum ar suna?


17 thoughts on “Reguli de politete in interactiunea cu copilul meu

  • 15/05/2015 at 10:35 am
    Permalink

    o lectie superba! foarte frumos punctate toate metodele si situatiile pe care le putem folosi în joaca s natural.
    Bogdan are mare noroc cu astfel de parinti ♥

    Reply
  • 15/05/2015 at 1:05 pm
    Permalink

    Nu este un text rautacios, este un text realist! Incerc sa imi dau seama care ma enereveaza mai tare: atoatestiutorii sau aia care ii spun copilului ca nu are voie sa tina suzeta in gura la 6 luni. Cred totusi ca cel mai tare ma enerveaza comparatiile. Cum ar fi sa le intoarcem replicile si sa ii comparam si pe ei cu altii: vecina mea are tot 40 de ani si arata de 36, merge la sala si are mereu coafura impecabila!

    Reply
  • 21/05/2015 at 9:14 am
    Permalink

    N-avem parte de asa replici-sfaturi-interventii de la rude, prieteni care vin in casa..poate si pt ca suntem tare putini in familie, asa ca sansele scad:))

    Dar…caci exista si un dar!!..am avut parte de la (aici va veti soca!) BONA. Una care s-a dovedit a fi o cretinoida (si eu nu jignesc, in general) si care era mai rau decat 100 de rude -vizitatori din astia la un loc. Viata-i fu scurta la noi in casa, dar..atat cat a fost…am avut parte de niste replici de mi-a cazut capul!

    Reply
  • 30/12/2015 at 4:34 pm
    Permalink

    Eu as mai adauga “ce trebuie sa zici?” In momentul in care I se ofera copilului ceva (eventual un biscuit sau bomboana) si copilul ar trebui sa zica “Multumesc!”

    Reply
    • 05/01/2016 at 6:48 pm
      Permalink

      Da, correct, si noi ne confruntam cu tot felul de “interventii” cu rol “educativ” despre bunele maniere, mi se par exasperante!

      Reply
  • 31/12/2015 at 1:27 am
    Permalink

    Probabil Bogdan al vostru e încă mititel, dar ce te faci când va creste si străini, nici măcar rude, ți-l apostrofează, corectează sau cearta pe strada, in banca, la magazin, etc.?! Mi s-a întâmplat sa intru la Banca Transilvania din Aiud (lumea e mică si poate va citi si Femeia respectiva) cu fii-mea de 4 ani. O fetița vioaie si politicoasa din inerție (cred) fiindcă noi nu am obligat-o sa salute, mulțumească, etc. In timp ce eu așteptam la ghișeu, fata s-a apucat de mâzgălit pe o coală. La un moment dat, o cucoana, presupun o “șefă”, ceva, ii atrage atenția astfel:”ma doare capul de la zgomotul pe care il faci cu pixul ăla. Nu mai mâzgăli așa zgomotos”. Văleu!! Văleleu, dar ce m-am ofticat eu! Pe același ton pițigăiat si enervant de fals pe care l-a folosit ea, i-am răspuns eu:”dacă simțiți nevoia sa faceți o observație copilului, va rog sa va adresați mie. Eu sunt mama copilului si doar eu am dreptul sa ii fac educație.”
    Mi se pare odios sa intervi peste un părinte in timpul unei observații/ explicații pe care acesta o are cu copilul (de genul “ascult-o pe mami ca dacă nu se supără”- nu frate, nu ma supăr ca e om si copilul asta deci e in natura lui sa nu ma asculte orbește si sa experimenteze).
    Urăsc “dacă nu mănânci tot din farfurie, nu te mai iubesc/ nu te mai iubește mami sau tati”.
    Fac urât de tot la “e Rușine mare să faci “… te miri ce banalitate, ca și a-și ridica poalele in cap la 3 ani. Asta cu “rușinea” sau “râd copiii de tine” ma da de ciment. Copilul e o individualitate care își construiește un set de emoții personalizate, nu dictate de părerile total dezinteresate ale colegului de grădinița.
    Sau “e urât să pârăști”. Pai si dacă a fost lovit? Si nu știe sa riposteze? Sta si o încasează ?
    Sau “vai ce urat ești când plângi”! Sa mori tu!! Dar când razi ești mai frumos? Sau cum? Plânsul e rău ?
    Si in general tot ce e caracterizare: ești rău, ești cuminte, ești alintat, etc. ma omoară cu zile.
    Iar la cei 4 anișori dormiți integral si exclusiv între mami si tati, fii-mea e privită ca un ciudat fiindcă e, in pofida acestei disfunctiuni, o sociabilă si o adaptabila si o vorbăreață fără pereche.

    Reply
    • 05/01/2016 at 6:52 pm
      Permalink

      Te inteleg perfect, si noi incepem sa trecem treptat prin tot felul de interactiuni similar cu cele despre care povestesti. Eu incerc sa ripostez de fiecare data, dar uneori sunt asa uimita de ce pot spune / face alti oameni incat mi se intampla pe moment sa raman fara replica. Din pacate mi-am dat seama ca ne vom tot confrunta cu astfel de oameni, singura solutie mi se pare sa incercam sa fim si noi cat mai pregatite sa ripostam, poate mai inteleg si ei ca nu este cazul sa se amestece.
      Si Bogdan este privit uneori ciudat pentru ca este inca alaptat la 2 ani si 2 luni si pentru ca nu doarme in patul lui, ci cu noi, dar deja ignor comentariile si fac tot cum mi se pare mie mai bine pentru noi. 🙂

      Reply
  • 12/05/2016 at 10:21 pm
    Permalink

    haha. Bună listă :). Cam cu astea ne cofruntam și noi. Acum, că avem 3, am intrat în altă categorie. O să scriu despre asta… 🙂

    Reply
    • 26/05/2016 at 10:11 am
      Permalink

      Chiar ca ar trebui sa scrii cum se vede situatia din perspectiva unei mame de trei copii, sunt sigura ca ar fi tare interesant! 🙂

      Reply
  • 13/05/2016 at 9:31 am
    Permalink

    Se poate reguli de politete si cu mamicile? Nu de alta dar m-am saturat sa tot aud sfaturi in parcuri, pe strada etc despre cum sa-mi vresc copilul. Cand era mic nu ripostam eram prea obosita sa le raspund babelor din parc care cand plangea copilul isi dadeau cu parerea ba ca ii e frig, ba ca ii e cald. De curand insa (pitic are 11 luni) in parc la leagana o tanti s-a trezit brusc sa imi spuna “sa nu fie transpirat”. Nu va mai povestesc ce a urmat pt. ca nu am mai rezistat. Cat despre educatie facuta copilului am fost de curand la bunicii lui, toate bune si frumoase dar a auzit bietul copil “nu e voie” de cred ca nu mai stia daca are voie ceva. Asta in conditiile in care acasa ii se spune nu la vreo 2-3 lucruri:priza, mop si pusul mainilor prin lift. Si ce ma exaspereaza cel mai tare ca toata lumea ma intreaba daca merge si ma asigura ca pana la vara va merge. Da, stiu sunt o ciudatenie pt ca am un copil alaptat exclusiv, pt ca isi suge degetul nu suzeta si pt. ca am refuzat sa il car ca pe o maimuta agatat de manute de la 6luni si il las sa se dezvolte in ritmul lui, dar asta este pana la urma a supravietuit pana acum si e sanatos si fericit.

    Reply
    • 26/05/2016 at 10:15 am
      Permalink

      Eu te felicit ca il lasi sa creasca in ritmul lui, in ciuda tuturor presiunilor si comentariilor! Stiu cum este, am trecut si noi prin vesnicele intrebari “nu merge inca?”, “dar de ce nu vorbeste?”, “cum sa il mai alaptezi la vasta asta?” si multe altele. Uneori ma exasperau mereu aceleasi explicatii, incat la un moment dat am incetat sa mai explic, le spuneam ca asta este decizia mea si atat.
      Important este sa fie copilul fericit, restul nici nu mai conteaza! 🙂

      Reply
  • 17/05/2017 at 9:38 pm
    Permalink

    Super-articol! Eu nu pun astea la suflet, dar unele chestii ma enerveaza rau, gen aia ca am invatat copiii in brate sau sa o indop pe cea mica cu mancare . Felicitari! Imi place mult!

    Reply
  • 18/05/2017 at 12:16 pm
    Permalink

    As adauga. Nu imi pupa copilul-nici tu vanzatoarea de la H&M, nici tu prietena care vi ce 3 ori pe an pe la noi, nici tu ruda care vi si mai rar. Iar musafirilor le-as pune un afis cu NU CADOURI DULCI. Stim noi ce sa-i dam. Daca are 4 ani nu inseamna ca trebuie sa manance dulciuri.

    Reply
    • 26/05/2017 at 3:48 am
      Permalink

      Daaa, inteleg perfect partea cu cadourile dulci! Noua ni s-a intamplat sa mergem cu liftul impreuna cu o vecina si ea sa se apuce sa ii ofere bomboane lui Bogdan fara sa ma intrebe nimic… Apoi s-a si mirat cand i-am spus ca el nu mananca dulciuri, desi atunci cred ca nu avea nici doi ani!

      Reply
  • 18/05/2017 at 5:23 pm
    Permalink

    Text realist, dar carnea de porc sa stii ca se ofera de la 6 luni. Citeste pe OMS si Ministerul sanatatii.

    Reply

Adauga un comentariu

%d bloggers like this: