De ce nu vreau sa-mi cresc copilul in Romania
Sambata eram la Muzeul Satului, admiram mame imbricate in ie, imi strangeam in brate copilul si priveam panglica tricolora prinsa la incheietura mainii mele. Imi placea mult sa fiu acolo, alaturi de oameni frumosi, in linistea intrerupta doar de galagia vesela facuta de copii.
Romania are multe lucruri frumoase, locuri aparte, oameni minunati, dar cumva undeva, in sufletul meu, toate astea nu mai sunt de ajuns. Si asa au aparut gandurile de a pleca in strainatate, intr-o tara care sa ne ofere lucruri care ne lipsesc aici.
Multa lume nu intelege dorinta mea, pentru ca aparent avem ce ne dorim: o familie aproape, prieteni, o casa, o masina, joburi stabile.
Dar mai presus de astea ma intreb mereu daca asta este locul in care imi doresc sa creasca Bogdan, daca tara asta ii va oferi tot ce isi va dori, daca atunci cand va fi mare nu va regreta ca noi am ales sa ramanem aici.
Ma doare sa vad in jurul meu atat de multe lucruri care ma deranjeaza, ma doare sa stiu ca nu ii pot oferi copilului meu niste lucruri pe care le-as considera normale, ma doar sa imi dau seama ca lucrurile nu se vor schimba oricat de mult ne-am dori noi asta.
As vrea sa traim intr-o tara cu un sistem de sanatate normal, in care atentia doctorilor sa nu fie proportionala cu “atentia” noastra, in care spitalele de stat sa nu fie locuri de care sa iti fie atat de teama, in care personalul medical sa te trateze cu respect indiferent de situatie.
As vrea ca amabilitatea asistentelor sa nu fie conditionata de starea lor de spirit de moment sau de hainele cu care esti imbracat sau de “generozitatea” strecurata discret in buzunarul halatului. As vrea ca spitalele sa fie locuri curate, cu bai decente si asternuturi intacte.
Mi-as dori ca atunci cand voi fi batrana sa nu fiu nevoita sa stau ore intregi la coada, in fata cabinetului unui medic de familie, sa am sansa sa imi traiesc batranetea demn, departe de umilintele la care sunt supusi tot mai des batranii nostri.
As vrea ca sistemul de invatamant sa creasca copii fericiti, care sa invete cu drag lucruri care sa le fie cu adevarat utile in viata, nu sa scoata pe banda rulanta “robotei” care stiu pe de rost aceleasi texte fara insemnatate, invatate de multe ori de frica oamenilor de la catedra.
Mi-as dori sa nu conteze copilul cui esti, cat castiga parintii tai, cata influenta au rudele tale. Sa fim toti egali, sa pornim la drum cu aceleasi sanse si sa fim tratati cu la fel de mult respect.
Mi-ar placea ca toti profesorii sa inteleaga ca rolul este sa modeleze adultii de maine, sa le insufle dragostea de lucruri frumoase, sa ii ajute sa isi descopere propriul potential. Nu as vrea sa mai vad profesori care isi permit sa tipe, sa umileasca, sa loveasca, doar pentru ca li se pare ca statul la catedra le da acest drept si mai ales pentru ca stiu ca nu li se va intampla nimic rau.
As vrea ca aceia care gresesc sa plateasca, indiferent cat de putenici sunt.
Mi-as dori sa traiesc intr-o tara cu o societate cu principii sanatoase, care stie ca bataia nu e rupta din rai, care isi trateaza fiecare cetatean cu respect, care cladeste un viitor mai bun pentru generatia urmatoare.
Am sperat mult timp ca lucrurile se vor schimba.
Am crezut sincer ca noi suntem schimbarea, am vazut oameni tineri si plini de initiative, am luptat mereu pentru lucrurile in care am crezut. Acum insa incep sa ma indoiesc.
Pentru ca inca vad doctori din spitalele de stat care se cred zei si care isi permit sa trateze cu indiferenta parintii care cauta cu disperare raspunsuri despre copiii lor, pentru ca inca aflu de invatatoare care tipa si umilesc copii aflati la inceput de drum, pentru ca inca se mai poate ca “batausul scolii” sa faca legea in fata tuturor colegilor doar pentru ca are un tata influent, pentru ca de fapt nu se schimba mai nimic.
Sunt un om optimist, cumva inca mai sper ca va fi bine. Dar nu mai vreau sa astept, pentru ca mi-e teama ca schimbarea asta nu va veni la timp pentru copilul meu.
Va mai dura mult pana cand tara noastra sa poata oferi conditiile pe care mi le-as dori pentru el si mi-e teama ca peste ani imi va parea rau ca nu i-am oferit mai mult.
Stiu ca nici in alte tari nu este totul perfect, dar din perspectiva mea de mama lucrurile par mai bune acolo si inevitabil ma gandesc ca vreau mai mult pentru copilul meu, vreau sa traiasca intr-o tara care sa ii ofere respect, oportunitati adevarate si libertatea de a fi asa cum isi doreste.
p.s. Nemultumirile exprimate de mine nu trebuie generalizate, stiu ca sunt multi doctori si profesori extraordinari in tara noastra, am exemple de astfel de oameni minunati chiar in familia noastra, deci intentia nu este de a jigni pe nimeni. Din pacate insa este cu atat mai trist ca munca si talentul unor oameni ca ei este umbrit de acei multi altii care m-au facut sa imi pierd increderea ca poate fi mai bine.
este tare trist acest articol al tau… tare trist!
Cand am luat eu hotarârea de a pleca din tara, împlinisem 36 de ani si fetele terminasera una clasa a 2-a cealalta clasa a 4-a. Locuiam intr-un apartament supert cu trei camere decomandate, ma zbateam sa ofer copiilor tot ce era mai bun si mai interesant, ma implicam mult în tot felul de ativitati si încercam sa nu bag în seama micile bârfe sau nereguli… Pâna când deceptia a fost atât de mare încât mi-a depasit rabdarea si mi-a luat speranta ca ceva, candva se va schimba in bine. Atât de indignata am fost de ceea ce traiesc încât am avut curajul sa împachetez cele mai dragi lucruri in câteva valize sa-mi iau copiii si sa plec.
Primul an în Germania a fost foate greu, atât pentru mine cât si pentru fetite, însa am reusit toate trei sa ne adaptam noului stil de viata si intelegând si respectând regulile sistemului german, am dovedit ca suntem talentate si destepte. Dupa câtiva ani, am avut tot ce ne-am propus. Bineînteles ca dorinta de progres exista oriunde – este legea firii si ar fi o greseala sa ne plafonam si sa ne declaram multumiti cu ceva. Insa nu trebuie niciodata unitat de unde am pornit si unde am ajuns, pentru a ne cunoaste progresul, pentru a aprecia evolutia.
Vin cu mult drag pe plaiurile natale si imi iubesc rudele si prietenii cu care mentin legatura si pe care îi vizitez in mod regulat. Trebuie sa spun însa ca dupa fiecare concediu în România si întâlnirile cu cunostintele mele, îmi dau seama ca pe mine viata m-a schimbat mult, foarte mult – în bine! Sunt disciplinata, ordonata, punctuala si foarte de cuvânt si cred ca aceste calitati le datorez doar vietii din Germania. Nu zic ca nu eram si înainte, însa aici toata lumea este asa si atunci, aceste calitati devin curate, pure… nu stiu cum sa ma exprim – au alt sens decât sensul pe care-l cunosc în general românii.
Si pentru ca suntem "asa" asteptam de la oricine sa fie la fel, sa ne trateze similar si stim ca putem avea incredere unii în altii. Ma pot baza pe cuvântul oricui – fie ca e o vecina, un sofer, un profesor sau un doctor… fiecare este constient ca a avea onoare este bunul cel mai de pret!
te îmbratisez draga mea. Capul sus si nu pierde raza de soare din priviri! te pup
Azi e prima zi dupa un concediu in Romania. De la marea mea de la 2 Mai, de care eram atat de indragostita. M-am intors avand in minte doua lucruri:
1. este ultima vacanta la mare in Ro.
2. imi cresc gresit copilul ca-l invat sa aibe decenta, bun simt, respect fata de ceilalti?
Andrei nu arunca nisip pe prosopul aluia de langa noi, Andrei ma intreaba cand iese la joaca in curtea pensiunii daca poate da drumul la masinuta cu muzica "dorm oamenii, mami? pot da drumul?", Andrei spune buna ziua celorlalti turisti-cand intram in curte si nopate buna sau la revedere-cand e cazul, Andrei nu se duce in foisorul unde sta cealalta familie "vecina" din pensiune ca sa-i deranjeze pe aia in timp ce mananca, Andrei se joaca cu formele-masinutele lui pe plaja fara sa arunce toata plaja sau apa pe vecinul de prosop (si e al naibii de greu, la cat de full a ajuns sa fie plaja din 2 Mai). Are 3 ani si 8 luni. Sunt mandra de el, sunt mandra de ce fel il cresc, dar, da!, ma intreb: daca bva creste in rahatul asta de lume nesimtita si miserupista, nu cumva il cresc gresit? Nu cumva va suferi pt ca un prea mare procent al celor in mijlocul carora va trai–vor fi complet diferiti de el?
Nu pot lua in calcul plecatul definitiv din tara, tatal lui n-ar pleca niciodata. Dar vacantele mele aici s-au terminat. Si sper sa plece el, cand va fi cazul, daca asa va simti. Stiu sigur ca-l voi incuraja asa cum si ai mei ma incurajau pe mine atunci cand ma batea acest gand…
Multi ani eu mi-am spus "eu nu voi face copil in Ro". Cauzele…cele enumerate de tine, cele enumerate de mine, plus m,ulte altele… Totusi l-am facut, iar acum…ma intreb..multe ma intreb..
Am plecat din Romania de vreo 6 ani tocmai pentru ca am simtit ca lucrurile nu se vor schimba in cursul vietii mele. Si cum doar una am, nu am avut chef sa o irosesc in astfel de conditii.
Fiica mea e născută in Belgia si nu regret niciun moment. Normalitatea noastră sunt spitalele cum ti le-ai dori tu si scolile noastre sunt mai aproape de idealul tau. Nu e perfect, dar e bine.
Am fost in Romania in vara, ba chiar la plaja. Ce m-a socat cel mai tare a fost felul in care sunt tratati copiii. Parca înainte nu observam toate astea…
Si m-a mâhnit faptul ca daca copila mea mergea zâmbind către un alt copil, acesta era tras repede de mana de parinti si dat din calea ei. Pe ea nu a afectat-o, desi nu prea e obisnuita cu astfel de comportamente din partea adultilor.
Uf, ce trist! Intr-adevar si eu am constatat o diferenta vizibila intre modul cum sunt tratati copiii aici comparativ cu alte tari vestice. Si ca blandete, dar si ca prejudecati de genul “il trage curentul”…
Noi am plecat acum 2 ani jumatate, nu regret nici o secunda. Tot dureri din astea am avut si noi. Ne-am linistit si simteam efectiv in primele luni ca parca am scapat de o povara imensa. Bonus, se vede in starea de sanatate a intregii familii. Eram zdraveni si inainte, dar acum nu se mai prind tot felul de viroze de noi, eu care traiam pe antihistaminice in ro, n-am mai luat nimic de doi ani, etc. E cea mai buna decizie pe care am luat-o vreodata.
Ce frumos! Ma bucur de fiecare data cand aflu povesti fericite si parca imi dau curaj!
Eu asa (ma) simteam in Grecia. Ca nu vreau sa traiesc acolo, nu vreau sa-mi cresc copilul acolo. Acum suntem in tara de cateva saptamani si deocamdata simt ca am luat decizia corecta. Când n-om mai simti asta… vedem :)))
Ma bucur ca voi ati putut face schimbarea cand ati simtit ca nu mai este ok acolo, sper ca in Romania sa fie asa cum va doriti!