Cand esti mama si ti-e greu…

Viata de mama este plina de momente frumoase, de imbratisari dragalase, de mangaieri pline de dragoste. Vorbim despre ele, le povestim cu drag, le surprindem in poze dragute, le impartasim prietenilor.

Mult mai putin (sau poate deloc) vorbim despre momentele cand ne este greu si simtim ca nu mai putem. Despre acele momente imi doresc sa scriu aici, pentru ca stiu ca sunt atatea mame care le simt si care sufera in tacere, uneori neintelese nici macar de oameni apropiati care ar trebui sa le fie sprijin. Sa fii mama este un amalgam de emotii: de dragoste, tandrete, bucurie, dar si de neputinta, epuizare si uneori frustrare. Ne este greu sa marturisim sentimentele astea, poate chiar ne simtim vinovate ca le simtim si ni se pare ca nu suntem mame suficient de bune pentru copiii nostri.

Imi amintesc  cand Bogdan era un bebelus si aveam momente cand ma simteam coplesita de viata de mama, simteam ca nu pot face fata, ca lucrurile pe care le fac nu sunt de ajuns, ca nu ma descurc nici pe departe la fel de bine cum speram. Imi amintesc o dupa-amiaza dificila in care nu reuseam deloc sa il adorm, iar el plangea agitat in bratele mele. Incercasem tot ce stiam ca sa il linistesc si ma simteam neputincioasa, de parca nu as fi fost in stare sa ii ofer alinare copilului meu. M-am asezat pe canapea, cu bebe in brate si am inceput sa plang. L-am pus pe pieptul meu si i-am soptit la ureche ca imi este greu, ca imi pare rau ca nu stiu ce sa fac si ca ii cer iertare ca nu sunt o mama mai buna. Stateam asa cu el in bratele mele, plansul lui se mai domolise, lacrimile mele inca mai curgeau pe obraji. L-am privit si deodata chipul lui s-a inveselit, si-a pus capsorul pe pieptul meu si a stat asa, in liniste, de parca imi asculta bataile inimii. De parca intelesese ce i-am spus. In scurt timp am adormit amandoi pe canapea, iar cand ne-am trezit am simtit ca sentimentul acela de coplesire a disparut. Mi-am dat seama ca trebuie sa am mai multa incredere in mine ca mama si ca el, bebelusul meu, ma va invata tot ce trebuie sa stiu ca sa il pot intelege si alina.

Cand Bogdan a mai crescut am trecut printr-o perioada cu multe treziri nocturne, tin minte ca oboseala se acumula tot mai mult si nu mai reuseam sa ies din acea stare permanenta de epuizare. La un moment dat Bogdan a fost bolnav si timp de o saptamana aproape ca nu am dormit, pentru ca noaptea avea febra si era agitat din cauza nasului infundat, iar ziua voia sa stea doar cu mine. Dupa ce s-a facut bine el era energic si plin de chef de joaca, iar eu eram la capatul puterilor. Simteam ca nu mai fac fata, ma simteam vinovata ca imi doream doar sa fiu lasata in pace, imi parea rau ca nu mai am disponibilitatea de a ma juca asa cum o faceam inainte. Imi amintesc ca faceam treburi prin sufragerie, iar el a venit sa ma cheme la joaca, tragand de pantalonii mei. Cred ca atunci toata epuizarea acumulata a rabufnit si am simtit ca nu mai resist, asa ca i-am spus pe un ton ridicat ca nu vreau sa ma joc. Era prima data cand ii spuneam asta si cu siguranta tonul neprietenos l-a speriat. Si-a luat manutele de pe pantalonii mei, m-a privit nedumerit si ochii i s-au umplut de lacrimi. M-am simtit o mama rea, pentru ca stiam ca el nu are nici o vina pentru oboseala mea, era doar un prichindel dornic sa stea cu mama lui. M-am asezat jos, langa el si i-am cerut iertare. L-am intrebat daca il pot imbratisa, dar el s-a indepartat. M-a durut gestul lui, dar il intelegeam atat de bine… A plecat in camera lui si apoi a aparut din nou cu o jucarie, pe care a pus-o in bratele mele. Au urmat inca niste drumuri si deja stransesem vreo 5 jucarii. S-a asezat apoi langa mine si a inceput sa imi arate jucariile. Pe atunci nu vorbea, dar am stiut ca este modul lui de a-mi spune ca ma ajuta el cumva ca sa ne putem juca si imi daruieste jucariile lui. Mi s-a topit sufletul si am lasat totul deoparte, apoi toata ziua am petrecut-o doar langa el. Mi-a daruit multa dragoste, de parca ar fi inteles cat de greu mi-a fost. Seara a adormit in bratele mele si privindu-i chipul dragalas m-am iertat pentru rabufnirea de peste zi si mi-am promis ca voi face tot ce pot ca sa nu mai las oboseala sa ne afecteze relatia.

Mai tarziu a urmat perioada tantrumurilor. Citisem despre ele, stiam teoria, dar atunci cand am trecut prin primele crize de furie am fost coplesita de intensitatea lor si de neputinta mea. Uneori simteam ca este vina mea ca nu stiu sa le previn mai bine, alteori ma intrebam daca strategia mea de a-i fi alaturi in momentele alea chiar il ajuta. Adunam multa frustrare in timpul unei crize de furie, uneori la final simteam cum imi bate inima cu putere de la toate sentimentele negative acumulate. Intr-o zi am trecut printr-un tantrum foarte dificil, mai intens decat orice altul prin care am trecut pana acum. Bogdan tipa si se tavalea pe covor, obosit si in mod evident coplesit de toate emotiile de peste zi. Am stat langa el, i-am vorbit bland, am acceptat ca nu vrea sa il ating. A durat mult si la un moment dat am simtit ca nu mai suport. M-am gandit sa ma ridic si sa plec, altfel simteam ca voi ajunge sa tip la el din cauza furiei pe care o acumulasem fara sa vreau. Am decis insa sa fac un efort si sa raman, pentru ca mi se parea ca daca plec disperarea lui va fi mai mare si criza se va prelungi. Am stat langa el fara sa spun nimic, pentru ca nu simteam ca as putea spune ceva empatic. Dupa putin timp a venit in bratele mele si a inceput sa planga usurel. Plansul lui linistit m-a ajutat sa mai eliberez si eu din tensiunea pe care o adunasem si la final chiar am simtit ca m-am eliberat sufleteste. El m-a privit cu dragoste si mi-a spus “Mami nu pleaca nicaieri, sta cu Bogdan. Face bine mami” (se referea ca ii face bine lui ca sta mami cu el). Nu stiu de ce a spus asta chiar atunci, pentru ca eu nu i-am spus in nici un moment ca vreau sa plec. Dar cred ca pentru ca avem o relatie asa apropiata el ajunge sa simta lucrurile si fara sa i le spun, iar vorbele lui m-au ajutat mult sa inteleg cat de mult conteaza prezenta mea.

Au fost multe momente cand am simtit ca este greu sa fii mama, cand am fost neputincioasa, deconectata de copilul meu, furioasa in interiorul meu, epuizata sau frustrata. M-a ajutat sa incerc sa ma “vindec” sufleteste si acum cred ca sunt intr-un echilibru emotional care ne aduce fericire atat mie, cat si copilului meu. Dar sunt sigura ca vor mai veni momente dificile, ca uneori voi simti ca nu mai pot, ca imi voi mai pierde disponibilitatea emotionala, ca poate voi mai plange de neputinta. Am invatat insa sa ma iert, sa caut in interiorul meu cauzele acestor momente dificile si sa invat din greseli.

Am scris toate astea pentru ca as vrea ca orice mama care trece printr-un moment greu, mai ales la inceputul vietii de mama, sa stie ca nu este nici pe departe singura care trece prin asta, ca este normal sa ii fie greu uneori si ca sentimentele acelea de neputinta, frustrare, epuizare nu o fac o mama mai putin buna. Aceste randuri nu sunt scrise pentru a oferi solutii, ci doar pentru a oferi un fel de imbratisare de la distanta pentru orice mama care simte ca ii este greu. Inteleg bine sentimentul acesta, stiu multe mame care au plans de multe ori singure, fara sa simta sprijinul celor dragi si invinovatindu-se pentru toata aceasta neputinta. Mi-a fost greu sa imi deschid sufletul aici, pentru ca am simtit ca retraiesc momentele despre care am scris. Dar simt ca trebuie sa vorbim despre momentele dificile, pentru ca acesta este primul pas spre vindecare. Pentru mine copilul a fost cel mai mare sprijin atunci cand mi-a fost greu, pentru ca simt ca el m-a invatat in felul lui, fara cuvinte, cum sa ma iert si cum sa revin langa el cu adevarat, in acel mod autentic si plin de iubire.

Dragostea copiilor nostri ne poate vindeca de multe lucruri, dar nu este mereu usor sa ne lasam vindecati. Viata de mama mi-a rascolit multe frici, m-a facut sa ma simt vulnerabila emotional, m-a fortat sa trec prin stari pe care inainte le inabuseam de teama ca nu le voi face fata, dar in acelasi timp mi-a aratat ca sunt mai puternica decat credeam.

---

Daca ati trecut si voi prin momente grele ca mame, daca v-ati regasit in ceva din ce am scris aici nu lasati sentimentele astea sa va rascoleasca sufletul si nu suferiti in tacere. Daca simtiti ca va ajuta imi puteti scrie aici sau pe email, nu am solutii de oferit, dar poate ceva din lucrurile pe care le-am invatat eu in timpul asta va vor ajuta si pe voi sau macar veti simti o alinare impartasind cuiva ceea ce va framanta.

Pe blogul Printesei urbane gasiti un articol despre dificultatile cu care ne confruntam ca mame si despre cat de important este sa putem cere ajutor. Tot acolo veti afla despre un grup creat de Ioana tocmai pentru a le fi alaturi mamelor, mi se pare o initiative minunata si sunt sigura ca va ajuta multe mame sa treaca mai usor peste momentele grele cu care se confrunta. Sa ne recunoastem vulnerabilitatile este primul pas pentru a deveni mai puternici si a reusi sa mergem mai departe, trebuie doar sa ne oferim noua iertare, intelegere si timp pentru a ne vindeca.

---