Cel mai pretios lucru invatat de la Maria Montessori
Am citit destul de multe lucruri legate de filosofia Montessori, din dorinta de a-i intelege principiile si a le aplica pe cele care ni se potrivesc. Printre citatele apartinand Mariei Montessori, cea care a initiat acest stil de educatie, am gasit un sfat care mi s-a parut unul dintre cele bune sfaturi de parenting menite sa ne ajute sa incurajam autonomia copiilor.
Sfatul suna cam asa: “Never help a child with a task at which he feels he can succeed” (niciodata nu ajuta un copil cu un lucru pe care el simte ca il poate face). Pare ceva simplu, dar este un sfat care aplicat mereu in relatia cu copilul are efecte minunate: copilul capata mai multa incredere in sine, invata multe lucruri noi si este dispus sa descopere tot felul de noi provocari.
Dupa ce am citit acest sfat mi-am dat seama ca uneori ma grabeam sa il ajut pe Bogdan cu diferite lucruri, pentru ca mi se parea ca ii fac viata mai usoara. Incercam sa il feresc de dificultati, pentru ca simteam ca asta este datoria mea ca parinte.
Gandindu-ma apoi la cuvintele Mariei Montessori, mi-am dat seama ca uneori nu ii dau sansa sa incerce pana la capat, sa se bucure de satisfactia de a reusi sa faca un lucru greu sau sa invete sa gaseasca alternative sau sa ceara ajutor atunci cand nu se descurca. Asa ca acum cateva luni am decis sa nu mai intervin deloc in lucrurile facute de Bogdan decat daca imi cer el ajutorul sau daca simt eu ca ar trebui sa intervin, iar el accepta implicarea mea.
“Never help a child with a task at which he feels he can succeed”
Schimbarea asta ne-a ajutat mult pe amandoi: el a devenit mai increzator, mandru de reusitele lui si dornic sa incerce lucruri noi, iar eu am devenit mai atenta la copilul meu si mai constienta de nevoia lui de a explora si de a-si descoperi propriile abilitati.
Stiu ca uneori lumea din jur priveste  dezaprobator atitudinea mea, pentru ca la prima vedere poate parea o lipsa de implicare in rolul de mama. De exemplu la supermarket il las pe Bogdan sa aleaga alimentele (atata timp cat sunt conforme cu principiile noastre alimentare), sa le puna in cos, sa duca prin tot magazinul cosul cu produse si apoi la casa sa le puna singur pe banda si apoi in plasa de cumparaturi. Uneori il vad ca face eforturi sa ajunga la un anumit produs de pe raft, sa traga cosul dupa el sau sa puna toate produsele pe banda de la casa, dar nu intervin niciodata atata timp cat el simte ca se poate descurca. Uneori dureaza mult sau sunt necesare multe incercari, dar atata timp cat el este dispus sa incerce eu sunt alaturi de el, fara sa intervin. Uneori imi cere ajutorul si atunci i-l ofer cu drag, alteori observ eu ca devine foarte frustranta incercarea lui si ma ofer eu sa il ajut, iar el de obicei accepta ajutorul meu.
La fel acasa cand facem treburi sau activitati incerc sa nu intervin niciodata in ceea ce face, ci doar sa il observ, sa il ajut sa gaseasca solutii pentru dificultati sau sa invete sa il gestioneze frustrarea de a nu reusi un anumit lucru. In timp am observat cat de mult conteaza aceasta atitudine: el a invatat sa faca o multime de lucruri, interventiile mele (solicitate de el) au devenit destul de rare si in ansamblu el creste frumos, ca un copil independent si autonom.
Poate fi se pare o schimbare mica (mie asa mi s-a parut, mai ales ca nici nu imi dadeam seama de cate ori ma grabeam sa intervin fara sa fie necesar), dar va recomamd cu drag sa incercati sa aplicati un timp sfatul Mariei Montessori si sa va convingeri chiar voi daca vi se potriveste. Eu va doresc sa va ofere cel putin la fel de multe satisfactii cum ne-a adus noua!
Increderea in sine si determinarea de a reusi in ceea ce isi propun sunt doua caracteristici pe care copiii si le insusesc inca de mici si este minunat sa putem contribui la asta ca parinti, mai ales ca este atat de simplu!
p.s. Daca voi aplicati deja sfatul acesta as fi curioasa de experientele voastre. Iar daca abia incepeti aceasta schimbare m-as bucura sa reveniti cu vesti si sa imi spuneti cum a fost.
Noi aplicam principiul asta. Si altele pe care le promoveaza Montessori. Fetita mea are 1an si 6 luni. Ce imi vine in minte acum: 1. O las sa mearga, sa alerge, sa cada, sa se ridice si sa se scuture pe maini si haine. Nu a plans nici macar o data (exceptie cazurile in care chiar s-a lovit pentru ca a cazut de sus, din fuga). Iar acum nu asteapta sa o pup ca sa ii treaca buba. 2. O las sa manance si sa bea apa (din sticla sau cana) singura. Asta tine si de autodiversificarea pe care am aplicat-o de la 6 luni. 3. O intreb ce vrea sa se joace, o rog sa ia jucaria din raft, ne jucam, iar la final ii spun sa o strangem si sa o puna la loc in raft. Seara e aproape regula: dupa masa mergem la jucarii si le strangem. Mai mul eu, evident, dar ea pune mana macar pe o piesa, stie care e regula si stie ca jucariile nu se strang singure si a doua zi e ordine prin minune. 4. Acum subtem la faza de impartit jucarii in parc si de inteles ca trebui sa astepte sa termine celalalt copil sa se joace, apoi vine randul ei (cf Montessori, exista o singura jucarie de acelasi fel in sala de clasa, tocmai pt a invata acest principiu).
Si mai sunt multe altele cu care rezonez. Iar efectele lor se vad cand privesti din afara cutiei, cand vezi cat de mic e copilul tau si totusi cate poate sa acumuleze si sa faca.
Si la final, o intamplare draguta din parc, cu sotul si fetita. Ea, plina de nisip, pana si in gura. El, neintervenind, pana la momentul cand o intreaba daca vrea apa. Langa, o mamica care se uita la ea cat e de murdara si putin dezaprobator cand sotul i-a spus: Hai sa-ti dau niste apa sa inghiti nisipul ala! Si o schimbare in privire (de apreciere) cand fetita (1a4-5luni) a inceput sa bea apa din sticla.
Cu punctele 1 si 2 am facut si eu la fel si ma bucur ca a fost asa, desi la momentul respective primeam critici ca “las copilul sa se murdareasca tot de mancare” sau “nu sunt atenta la el cand cade”. Acum, la 2 ani si 9 luni, mananca singur mereu si are curajul de a incerca lucruri noi, chiar daca ele implica si riscul de a cadea (de exemplu acum invata sa mearga pe trotineta), asa ca sunt tare bucuroasa ca l-am lasat sa se descurce singur, asa ca cum ati facut si voi!
La punctual 3 mai am de lucru. Stie ca ne jucam pe rand cu jucariile, dar la strans nu am insistam asa mult si probabil am gresit, asa ca o sa incerc sa repar de acum incolo. Iti multumesc mult ca mi-ai impartasit experienta ta!
p.s. Tare draguta intamplarea din parc, cred ca a fost si o lectie buna pentru mama dezaprobatoare! 🙂
Am aplicat acest sfat si acum am o energizanta printesa de 1,8 ani care atrage privirile la locul de joaca. Eu incerc sa fiu un parinte de la care poate “fura” abilitati. Ma “joc” in preajma ei si peste un timp observ ca vrea sa faca si ea. Sa punem nuci in bidon, sa punem fasole in pahar, sa punem perele cu cozile in sus, sa mergem desculti prin iarba, sa dam granule la pisica, sa cantam la pian pe tableta. Eu ii arat ca se poate si astept ziua in care va putea si ea singura.
Pas cu pas. Cu rabdare. Treptat. De la nuci, boabe de fasole, graunte, piper. De la mare la mic. Atat timp cat nu poate prinde in degete cu usurinta o nuca, nu-i indemnati sa incerce sa culeaga boabe de piper. Una din greselile frecvente ale parintilor este ca au pretentia ca cei mici sa se comporte ca alti copii fara ca ei sa-i fi ajutat catusi de putin in aceasta privinta.
In parc, la locul de joaca, cred ca par cel mai iresponsabil parinte. Doar Dumnezeu mai stie ca stau cu inima pana’n gat si mereu pregatit pentru sprint. Am incredere in ea ca nu cade de pe foisurul topoganului. Imi este frica de alti copii educati sa se descurce cu violenta in viata.
Este tare frumos ce mi-ai povestit, Tudor! Felicitari pentru atitudine, fetita ta este tare norocoasa cu asa un tata! 🙂
Da, este un sfat pe care ma straduiesc zilnic sa-l urmez desi recunosc ca nu-mi iese intotdeauna. 🙂 Insa ma bucur ca fetita mea ma ajuta in acest sens si de cele mai multe ori imi spune ea “Singurica mami, fac singurica!”
Si mie mi se intampla sa primesc priviri dezaprobatoare prin parc, pe la locurile de joaca sau chiar in familie, atunci cand fetita cade si o las sa se ridice fara ajutor sau cand incearca sa se catere pe ceva si nu o ajut. Nu mi se pare a fi o lipsa de implicare, ci dimpotriva un mod de a ajuta copilul sa devina un adult descurcaret, increzator in fortele proprii.
Asa gandesc si eu, ca este mult mai bine sa ii lasam sa se ridice singuri in ritmul lor decat sa “sarim” sa ii ajutam fara sa ne fi cerut ajutorul. In timp se vede ca prind incredere in ei si nici nu mai baga in seama micile cazaturi! Si Bogdan ma atentioneaza uneori ca “vrea singur” si pentru mine este o buna reamintire a regulii cand se intampla sa nu mai tin cont de ea. 🙂