Oricat de greu de crezut ar parea se intampla sa punem uneori mai presus parerea altora decat pe cea a copiilor nostri. Pare ceva ce nu am face in mod rational, dar totusi ne surprindem uneori in situatiile astea. Iar apoi ne pare rau. Pentru ca ar trebui sa stim ce importanta este pentru copil reactia noastra si cat de putin conteaza parerea celorlalti in relatia noastra cu cel mic.
Vi s-a intamplat sa asistati la scene in care un parinte se confrunta cu criza de furie a copilului, declansata din cine stie ce motiv intr-un loc public (magazin, parc, restaurant) si sa observati ca reactia lui este mai centrata pe cei din jur decat pe copil? replicile clasice pe care le auzim sunt “de ce imi faci scena asta aici?”, “opreste-te ca se uita lumea la noi”, “ma faci de rusine”, “daca mai faci asa plec si te las aici” si tot asa. Parintii se simt stanjeniti de ce ar putea gandi cei din jur si comportamentul lor este dominat de dorinta ca criza sa se incheie si sa nu ii mai deranjeze pe cei din jur. Mai rare sunt situatiile in care parintele se gandeste la emotiile copilului, cand arata empatie fata de ce simte el si nu fata de deranjul celorlalti si cand isi doreste mai mult sa inteleaga ce a declansat cu adevarat criza decat sa o opreasca repede, de dragul altora.
Parerea celorlalti nu trebuie sa conteze in relatia cu copilul nostru. Mai presus de privirile pline de repros ale curiosilor sunt trairile celui mic, pe care chiar daca le exprima uneori intr-un mod gresit trebuie sa le luam mereu in seama. Chiar daca oprim criza copilului de gura lumii problema ramane nerezolvata, putem obtine doar o amanare a exprimarii emotiilor pana la urmatorul factor care va declansa acelasi comportament al copilului. Mai presus de asta stim bine ca parerea celorlalti nu trebuie sa ne faca sa ne schimbam convingerile. Oricat am incerca sa ii multumim pe altii tot vom mai primi critici, asa ca mai bine ramanem fideli convingerilor noastre si asa nu ne va parea niciodata rau ca am tratat copilul intr-un mod insensibil doar pentru ca el nu se supunea unor rigori sociale pe care inca nu le intelege. Eu cred ca aceste crize de furie, oricat de enervante sunt pentru oricine, au rolul lor in dezvoltarea copilului si in gestionarea mai buna a emotiilor. Ideal ar fi sa venim mereu in intampinarea nevoilor copilului, ca sa nu se ajunga la frustrari si tantrumuri, dar stim bine ca asta nu se poate de fiecare data. Dar putem ca macar atunci cand frustrarile se manifesta, chiar si in aceste moduri neplacute, sa incercam sa aratam empatie si dragoste.
Alte scene intalnite des in parcuri sunt cele legate de impartirea jucariilor. Subiectul este destul de controversat, unii parinti aleg sa isi lase copiii sa aleaga singuri daca vor sa imparta, altii vor sa isi convinga copilul sa imparta mereu jucariile. Indiferent de abordare nu pot sa nu fiu deranjata de abordarile extreme, in care vad parinti sau bunici care smulg jucaria din mana copilului lor ca sa o dea altui copil cu motivatii de tipul “trebuie sa imparti si cu el”, “este mai mic si trebuie sa ii dai si lui jucaria”, “daca nu te joci frumos plecam din parc” si multe altele. Pot intelege sa iti inveti copilul sa imparta, dar abordarea asta prin care se prefera sa fie celalalt copil multumit, chiar daca al tau plange si sufera dupa jucaria lui mi se pare cel putin neinspirata. ce anume determina un parinte sa faca asta? Pana la urma este clar ca il iubeste pe copilul lui, de ce ar prefera sa se gandeasca mai mult la alt copil? Ce anume crede ca il invata pe copil cu comportamentul asta? Cred ca de multe ori acest comportament este determinat de dorinta de a “da bine” in fata celorlalti parinti de la locul de joaca, iar asta mi se pare trist. Mi se pare mult mai importanta educatia copilului tau si cum alegi sa il inveti diferite comportamente decat parerea celorlalti, care oricum daca vor vrea sa te critice vor gasi alte multe motive indiferent de situatie.
Un ultim exemplu este situatia intalnirii cu rudele sau prietenii, scene in care am vazut deseori parinti care isi indeamna copiii sa isi arate afectiunea fata de diferite persoane, chiar daca ei nu ar face asta in mod normal. Cred ca ati auzit si voi exprimari de tipul “nu ii dai un pupic nasei?”, “du-te si da-i o imbratisare bunicii”, urmate de insistente in situatia in care copilul nu vrea sa faca asta.
Ce rost au aceste impuneri menite doar sa bucure alte persoane si sa il invete pe copil ca afectiunea este ceva fortat, impus de parinti? Sincer eu nu m-as bucura sa vad ca un copil ma pupa obligat de parinti, mi s-ar parea chiar trist. Ar trebui sa ne gandim mai mult la copil si la sentimentele lui. Daca nu vrea sa fie afectuos cu o ruda atunci nu trebuie sa fie, indiferent cat de “jignita” s-ar simti aceasta. Nu vorbim aici de politetea unui salut, care tine de educatie dupa o anumita varsta, ci doar de manifestarile de afectiune fortate, incurajate de parinti. Mi se pare o noua ilustrare a dorintei parintilor de a multumi mai mult pe altii decat de a asculta dorintele copilului lor.
Nu imi doresc sa judec pe nimeni cu ce am scris, am simtit doar ca vreau sa vorbesc despre asta, pentru ca am vazut multe scene in care parea ca parintilor le pasa mai mult de altii decat de copilul lor. Si este pacat, mai ales ca facem uneori asta inconstient si apoi s-ar putea sa ne para rau. Nu stiu cum voi gestiona crizele de furie ale copilului meu, nu stiu nici cum voi gestiona neintelegerile din parc, dar scenele astea m-au invatat sa ma gandesc de doua ori inainte de ma gandesc la deranjul / confortul / multumirea altora mai mult decat la sentimentele copilului meu. Iar acesta este sentimentul pe care as vrea ca el sa il aiba mereu, ca pentru mine el va conta mereu mai mult decat orice altceva si ca impreuna putem trece peste orice moment dificil, cu dragoste si rabdare.

Adauga un comentariu

%d bloggers like this: