Crestem si sufletele copiilor nostri

De cand devenim parinti ne preocupam mereu de puiul de om care si-a facut aparitia in vietile noastre. Ne punem zeci de intrebari, ne framantam in noptile oricum agitate, ne straduim sa facem cele mai bune alegeri.

Provocarile cu care ne confruntam se schimba permanent, uneori cu o rapiditate cu care abia reusim sa tinem pasul. Iar noi ne lasam macinati de tot felul de framantari: daca a baut suficient lapte, daca a luat bine in greutate, daca doarme bine, daca are cizmulite pentru zilele ploioase, daca va sta departe de cuptor in timp ce se fac briosele, daca nu va pati ceva intr-una din curajoasele escaladari ale canapelei. Si tot asa.. pe masura ce ei cresc si reusim sa ne relaxam in legatura cu unele lucruri apare o alta etapa si o luam de la capat.

Deseori suntem prinsi intr-o valtoare a treburilor pe care trebuie sa le facem si ne luptam din rasputeri sa ne indeplinim toate indatoririle si sa le oferim copiilor tot ce este mai bun. Doar ca de multe ori perceptia noastra in legatura cu ce este bun pentru copil este gresita, prin prisma tuturor lucrurilor care au marcat copilaria noastra.

Generatia noastra a crescut intr-o societate in care am fost invatati sa ne supunem, sa ne incadram in tipare si sa facem lucrurile perfect. Cu intentie sau fara, mesajele care ajungeau la noi cand eram copii sadeau in sufletele noastre sentimente care nu ar trebui sa isi aiba locul acolo.

“Este rusine sa plangi, uite ce urat esti cand plangi”, “nu mai face asa, ca ma faci de rusine”, “cu notele astea ma faci de ras in fata tuturor” sunt doar cateva din replicile adresate de oamenii din jurul nostru, pe care noi ni le insuseam in tacere, gandindu-ne ca trebuie cu orice pret sa le facem pe plac adultilor din viata noastra. Asa ca ne opream din plans desi am mai fi avut lacrimi care isi doreau sa ne curga pe obraji, stateam linistiti pe cate un scaunel ca sa nu suparam pe cineva, ne era mai teama de notele proaste ca nu cumva sa devenim o rusine in fata celorlalti.

Cumva ne raportam mereu la parerea celor din jur, pentru ca stiam ca trebuie sa ne conformam unor standarde care ne erau bine intiparite in minte. Parintii faceau tot ce puteau sa ne ofere tot ce ne trebuia din punct de vedere material, iar uneori asta presupunea multe sacrificii. Din pacate in multe familii pretul platit de copil pentru toate astea era absenta parintilor. Chiar daca ei erau fizic acolo, erau prea obositi dupa munca, prea preocupati de ce vor pune pe masa a doua zi, prea interesati doar de aspectele practice ale vietii copiilor (daca s-au spalat pe dinti inainte de culcare, daca au mancat tot grisul cu lapte, daca si-au facut ghiozdanul pentru a doua zi de dimineata, etc). Multi nu prea stiau ce se petrece in sufletul copilului si oricum se considera ca problemele unui copil nu trebuie luate prea in serios, pentru ca sunt doar mofturi sau lucruri lipsite de importanta.

Asa au crescut multi copii, observam asta la majoritatea colegilor mei. Era acel sentiment de vinovatie pentru orice greseala facuta, pentru ca in perceptia celor din jur sa gresesti nu era ceva acceptabil. Vedeam cat de mult isi doresc unii dintre copii sa atinga acea “perfectiune” pe care le-o pusesera parintii ca tel, incat nici nu pareau a mai sti ce isi doresc ei cu adevarat. Mai trist era ca o nota mare nu era de ajuns, se dorea apoi mai mult, pretentiile cresteau si presiunea pusa pe umerii firavi de copil era tot mai apasatoare.

Iar treptat copiii de atunci au devenit adulti, teoretic liberi si independenti. Dar privind atent in sufletele lor gasim sentimentele acelea sadite inca din copilarie. Teama de a gresi, rusinea, vinovatia. Toate sunt inca acolo si aduc cu ele multa nefericire.

Eu simt uneori ca sentimentele astea ma impiedica sa fiu omul care mi-as dori sa fiu. Mult timp mi s-a parut ca plansul este o slabiciune si parca nici nu ma puteam elibera emotional prin plans, tocmai pentru ca incercam mereu sa il inabus si sa fiu “puternica”. Treptat am inteles ca este in regula sa fim vulnerabili, ca plansul ne vindeca si ne ajuta sa depasim momentele grele din viata noastra. Ca nu este o rusine sa plangi si mai ales ca nu este un semn ca suntem slabi sau insuficient de buni.

Au ramas in schimb vinovatia si teama de a gresi, care sunt inca acolo in sufletul meu. Rational stiu ca nu sunt sentimente bune si imi doresc enorm sa le alung. Uneori simt ca reusesc sa fac asta, mai fac cativa pasi spre bine, apoi ma regasesc iarasi la fel ca inainte, prea dependenta de ce simt altii si prea tematoare pentru a face schimbari pe care mi le doresc.

Lupt sa ma vindec de asta, dar mai ales lupt ca sentimentele astea sa nu isi faca locul niciodata in sufletul copilului meu. Vreau ca el sa creasca fara presiunea necesitatii de a se conforma unor standarde peste puterile lui, vreau ca el sa stie de mic ca este in regula sa plangi daca asta simti, vreau sa nu se teama sa greseasca si sa aiba curajul sa lupte pentru orice isi doreste.

Mai presus de lucrurile materiale pe care imi doresc sa i le ofer, as vrea sa ii pot sadi in suflet acele sentimente care sa il ajute sa isi gaseasca fericirea. Simt ca acesta este un dar mult mai important decat orice altceva i-as putea oferi ca parinte. Nu stiu daca el va intelege vreodata acest dar, dar daca el va ajunge un adult fericit, increzator, care sa nu se teama de vulnerabilitatile lui, care sa se iubeasca si sa se accepte asa cum este, eu voi sti ca misiunea mea de mama este indeplinita si asta imi va fi de ajuns.

Suntem datori sa crestem si sufletele copiilor nostri sau mai bine spus ar trebui sa ne preocupam mai ales de asta. Ieri citeam articolul de aici al Bogdanei si cumva asta a starnit o avalansa de ganduri despre traumele pe care le purtam cu totii in noi si pe care riscam ca fara sa vrem sa le transmitem intr-un fel sau altul copiilor nostri. Imi dau seama ca pentru a-mi creste copilul asa cum imi doresc trebuie sa ma vindec mai intai eu de tot ce a ramas negativ in sufletul meu, iar procesul asta de vindecare este mult mai greu decat as fi crezut.