Probam zilele trecute un costum de baie si ma priveam in oglinda de parca nici nu as  fi fost eu. Am zabovit minute bune acolo, gandindu-ma ca trupul meu reflecta cel mai bine ultimul an, cu multe framantari sufletesti.

Nu cred in sloganurile care spun ca ar trebui sa ne iubim asa cum suntem, indiferent de aspectul nostru. Cred ca atunci cand sunt lucruri pe care le putem schimba, care tin de vointa noastra, ne suntem datori noua sa ne straduim. In cazul meu nemultumirile sunt legate de kilogramele in plus adunate in ultimele luni, care se acumuleaza exact unde imi doresc mai putin: pe burta si pe coapse. Nu exista scuze reale pentru ele: nu sarcina, nu pofta de mancare din perioada alaptarii, nu consumul diferit de dupa intarcare. Doar stilul meu de viata haotic si nesanatos de anul acesta.

Mi-a gasit de multe ori refugiu in dulciuri atunci cand am trecut prin perioade foarte obositoare, am mancat deseori noaptea tarziu si nesanatos, profitand ca Bogdan doarme si pot manca lucruri pe care nu le mananc de fata cu el. Stiam ca nu faceam bine, eram constienta ca nu mananc de foame, ci doar dintr-un obicei prost si repetitiv din care nu puteam sa ies. Deseori regretam de indata ce terminam de savurat desertul sau de rontait pizza pe canapea, dar cumva dupa ceva timp ma regaseam din nou in situatia asta.

Acum ma privesc si imi dau seama ca trupul meu este de fapt o imagine a ultimului an, a tot ceea ce a fost dezechilibrat si dezorganizat in aceste luni, a faptului ca m-am neglijat pe mine sub pretextul altor lucruri mai importante. Nu sunt multumita de asta si nici nu cred ca ar trebui sa fiu. Nu vreau sa ma iubesc asa cum sunt, ci vreau sa am un corp care in mod natural sa imi placa pe deplin. Nu stiu daca am inca vointa sa fac toate schimbarile necesare, sper totusi sa o am. Imi dau seama ca multe dintre blocajele care ma tin captiva in starea asta tin de latura emotionala, de framanatari pe care nu am putut sau nu am vrut sa le infrunt pe deplin, de alegeri in care nu am stiut sa ma pun si pe mine pe primul plan.

Citeam in ultimul timp mai multe articole care sustineau ideea de a ne accepta asa cum suntem, cu mandrie si fara a ne simti in vreun fel deranjate de lucrurile care nu ne plac la noi, dar mie abordarea asta nu mi se potriveste. Pot fi blanda cu mine din multe puncte de vedere (desi si asta am invatat in timp), dar atunci cand vine vorba de kilogramele in plus eu cred ca acceptarea si resemnarea ar trebui inlocuite de motivatie si dorinta de schimbare. Nu contest ca multe femei se simt bine in pielea lor chiar si cand sunt mai plinute, dar in acelasi timp un corp normoponderal cred ca este varianta ideala pentru oricine, nu neaparat ca aspect, ci si ca dovada a unui corp sanatos. Nu cred ca ne ingrasam desi nu mancam mai nimic (decat in cazul unor boli metabolice reale) si in general nu cred ca a fi (mai) gras poate fi motivat cu alte motive decat cele care tin de un stil de viata mai putin sanatos sau de un dezechilibru a carui cauza poate inca nu stim sa o identificam.

Scriu randurile acestea in timp ce la randul meu ma lupt cu cateva kilograme in plus, deci cu siguranta intentia mea nu este sa jignesc pe cineva. Cred insa ca uneori avem nevoie de “acel ceva” care sa ne trezeasca la realitate si sa ne spuna ca schimbarea este de fapt in noi, trebuie doar sa invatam sa cautam in noi adevaratele motive pentru care am ajuns in starea asta. Nu sunt un exemplu in sensul asta, dar incerc sa fac asta si m-as bucura sa aflu de la oameni care au trecut de bariera asta psihologica si au reusit sa ajunga sa aiba corpul frumos si sanatos pe care si l-au dorit cum au facut asta, sunt sigura ca sfaturile lor mi-ar fi de folos acum la inceput.

Am auzit deseori si scuza ca “suntem mame si nu mai avem timp pentru noi”, pentru miscare, pentru mancat sanatos, pentru timp investit in sanatatea si frumusetea noastra. Am folosit-o si eu de multe ori. Stiu ca frumusetea vine din interior, ca maternitatea in sine ne face femei mai luminoase si ca grija pentru noi se transfera deseori asupra copiilor nostri. Si este normal sa fie asa, dar de la un punct incolo cred ca este datoria noastra sa ne intoarcem si catre nevoile noastre, catre dorinta de a fi acele femei minunate de care s-au indragostit sotii nostri, cu atat mai mult cu cat suntem exemplul pe care il vor prelua in viata copiii nostri.

Mereu cand ma amagesc cu vesnica scuza a faptului ca sunt mama si nu am timp sa ma ocup de mine ma gandesc la exemple de femei care reusit sa imbine minunat viata de mama cu grija fata de ele si sper ca ele sa fie o motivatie in plus pentru mine. Daca ar fi sa ma gandesc strict la mediul online, pentru mine Bogdana si Ruxandra sunt doua mame pe care de fiecare data cand le-am intalnit sau le-am admirat in pozele de pe blog sau Facebook le-am considerat exemple de femei care stiu sa nu fie “doar mame”, ci si femei care se pretuiesc si isi acorda atentia pe care cu toate am fi datoare sa ne-o acordam. Si nu vorbesc aici de frumusetea naturala, pentru ca acolo lucrurile sunt cam predefinite, ci de grija fata de sine si de imaginea personala, de la aspectul fizic pana la haine. Cu siguranta si ele au dimineti cand se trezesc incercanate sau seri cand se simt epuizate, dar faptul ca nu folosesc asta ca o scuza si arata bine in ciuda acestor lucruri mi se pare o dovada ca se poate. Si tare mi-as dori sa invat si eu sa reincep sa investesc mai mult timp in mine ca femeie, sa nu folosesc “escapadele culinare” ca refugiu pentru probleme pe care nu vreau sa le infrunt si sa nu ma complac in vesnica scuza a lipsei de timp pentru mine.

Mi-as dori sa imi gasesc intai echilibrul interior complet, sa reinvat sa ma gandesc mai mult la mine, sa investesc timp in rezolvarea tuturor lucrurilor care ma framanta si nu ma lasa sa ies din ciclul asta vicios. Nu sunt adepta curelor de slabire, dar cred cu tarie in efectul unei alimentatii sanatoase si mai ales cred in puterea echilibrului interior care ne ajuta mai mult decat am putea crede. Deocamdata o am ca sursa de inspiratie pe Andreea-Carmen Radu, care prin blogul ei imi da mereu un imbold de a manca sanatos si a face miscare, mai ramane doar sa gasesc resursele interioare necesare pentru a face o schimbare definitiva in viata mea.

Nu stiu daca voi reusi pe deplin, nu stiu cand voi putea fi iar multumita de silueta mea, dar stiu ca am nevoie de schimbarea asta. Am scris toate astea aici, pentru ca pentru mine scrisul este primul pas spre vindecarea sufleteasca si cred ca inainte de a “repara” trupul sunt datoare sa “repar” dezechilibrele interioare care m-au adus aici. Daca aveti orice sfaturi sau ganduri care sa ma acompanieze pe drumul acesta v-as fi recunoscatoare sa mi le impartasiti.

p.s. Nu ma consider mai putin valoroasa pentru ca am nemultumirea aceasta, nu as vrea sa ma intelegeti gresit. Si nici nu desconsider pe nimeni care gandeste altfel decat mine. Din contra, m-am regasit in textul emotionant al Danei si inteleg atat de bine ce a vrut sa spuna. Insa de la un punct incolo simt eu ca imi doresc altceva pentru mine. Nu este vorba de presiuni ale altora, nici de faptul ca m-ar parasi sotul pentru ca nu mai sunt ca odinioara, ci doar ca eu nu ma mai regasesc in corpul meu de acum si mi-e dor de mine cea pe care o priveam cu mare drag in oglinda.martie

12 thoughts on “Corpul meu, cel pe care il iubeam odinioara

  • 14/09/2016 at 9:51 pm
    Permalink

    Adevarul e ca doar o mama stie prin ce trece o alta mama. Iar kilogramele in plus apar uneori ca un scut in fata schimbarii sau ca o forma de protectie. Totul e dirijat de la cap si de la suflet.

    Reply
    • 27/09/2016 at 4:41 pm
      Permalink

      Of, ce bine ai spus! Intr-adevar, totul este dirijat de cap si suflet!

      Reply
  • 15/09/2016 at 11:23 am
    Permalink

    <3 Sunt perfect de acord. Eu de o lună fac kinetotrapie pentru a-mi corecta diastaza abdominală ți celelalte probleme apărute după nașteri (probleme pe care le-m ignorat) și mă simt extraordinar. În primul rând pentru că ora aceea este A MEA, apoi pentru că mișcarea îmi dă o stare extraordinară.
    te îmbrățișez!

    Reply
    • 27/09/2016 at 4:42 pm
      Permalink

      Miscarea este minunata cu adevarat, sper sa ma apuc si eu curand! Sper ca tu esti ok si problemele de dupa nasteri se corecteaza treptat!

      Reply
  • 16/09/2016 at 8:38 am
    Permalink

    Ce bine ca ai scris acum acest articol! Kilograme nu stiu cate am in plus, probabil doar 1 sau 2, Dar corpul meu nu mai arata la fel…nici rau, sa nu ma plang degeaba. Si transformarea principala s-a produs la ceva distanta de nastere… in fine. De 5 zile am inceput sa fac abdomene dimineata, desi Carol nu e mereu de acord 🙂 si da, am inceput duminica, asa mi-a venit in minte. Niciodata sa nu planificati schimbari “de luni”, “de la 1”, sau asa ceva. De azi e cel mai bun moment. Va imbratisez 🙂

    Reply
    • 27/09/2016 at 4:42 pm
      Permalink

      Asa este, azi este cel mai bun moment! O sa incerc si eu ideea cu abdomenele, iti multumesc pentru inspiratie! Imbratisari cu drag!

      Reply
  • 16/09/2016 at 10:23 am
    Permalink

    Te inteleg perfect pentru ca si eu mai am tendinta sa imi inec in dulciuri anumite mici suparari cotidiene. Am avut o perioada cand luasem ceva kilograme in plus si mi-au folosit cartile lui Carmen Bruma. Ca veni vorba de Bogdana, pe blogul ei am aflat despre No excuse mom, un program din SUA. Am nascut acum 5 luni si imi doresc mult sa ma reapuc de mers la sala. Nu am mers pana acum pentru ca alaptez exclusiv la cerere si mi-a fost frica sa nu vrea bebe lapte fix in perioada in care sunt eu acolo.

    Reply
    • 27/09/2016 at 4:44 pm
      Permalink

      Daaa, mi-am amintit si eu de No excuse mom citind comentariul tau! Tare mi-as dori si eu sa ajung la sala, sper sa reusesc curand!

      Reply
  • 19/09/2016 at 10:45 am
    Permalink

    Uneori este greu sa mai ai si timp pentru tine. Uneori asta nu este doar o scuza, ci este realitatea pura. Cand NU ai niciun ajutor (iar cazul meu acesta este), dar NICIUN AJUTOR!!!!, este posibil sa ajungi sa faci tampenii care dauneaza corpului tau.. Poate ca din frustrare ca nu mai ai timp..Si uite-asa se naste o bucla din care, ca sa iesi, iti trebuie vointa mare.
    La mine tampenia este fumatul excesiv..Cand nu sunt acasa..Si, cum la munca petrec peste 8 h pe zi, am timp destul sa fumez… Asa ca..eu nu numai ca nu am niciun kg in plus, dar am vreo 2 in minus fata de cele de dinainte de sarcina.. Nici asa nu e bine. Mi le vreau inapoi, dar nu mai reusesc sa le pun..Si ma oftic, dar..desi ma oftic pe mine mi-e clar ca nu am -inca!!!- vointa necesara sa ma las.
    Anul asta a fost greu (emotional) pt mine. Foarte greu. Divort (ii voi spune asa chiar si in lipsa actelor, caci tot aia e…), mutare, vanzare a unei proprietati, cumparare a alteia…si inca nu am terminat.. Astept sa termin si cu ultimul hop (sper ca ultimul) al acestui an (renovarea apartamentului in care ma voi muta cu A)…si apoi, poate..doar poate!!!..ma voi lasa…

    Da, imi gasesc scuze. Dar simt ca fumatul este aporpae singura chestie pe care o fac pentru mine si atat. De fapt, sunt constienta ca o fac NU PENTRU ci IMPORTIVA mea…Si totusi ceva nu se intampla la mine-n cap ca sa o las…

    Mult succes cu ce ti-ai propus…
    Tin pumnii sa rezolvi mai repede ca mine:))

    Reply
    • 27/09/2016 at 4:46 pm
      Permalink

      Draga Vio, prin cate schimbari ai trecut! Inteleg prea bine ce spui legat de tigari, ca de fapt sunt impotriva ta, exact asa simt si eu cu dulciurile si ma “supar” pe mine ca nu reusesc sa fac o schimbare deplina in bine… Mult succes si tie, sper sa ne auzim peste cateva luni cu mai multa vointa si cu schimbari in bine pentru amandoua! Te imbratisez!

      Reply

Adauga un comentariu

%d bloggers like this: