Luni am mers pentru prima data la
cresa, sa incepem sa ne acomodam. Avem o luna in care sa ne obisnuim
amandoi pentru ca apoi sa ma intorc la serviciu.
Am avut emotii imense, ma intrebam
mereu daca am facut alegerea buna, discutam mult cu Tati si incercam
sa ne incurajam reciproc. Luni am pregatit gentuta pentru cresa si pe
la ora 9 am plecat spre gradinita. Eram asa agitata, ca simteam ca mi
se strange sufletul, iar asta stiu ca nu era bine pentru nici unul
dintre noi, pentru ca starile mele se transmit imediat.
Pentru ca era prima data cand mergeam
am decis sa stau acolo cu Bebe, sa se obisnuiasca putin cu mediul si
cu ceilalti copii. Marea mea teama erau ceilalti copii, care mi se
pareau mari, deja alearga, iar el merge doar de-a busilea. M-am temut
de reactia lor, mai ales ca il simteam pe Bebe mult mai vulnerabil.
Din fericire pentru ca am mers in luna
august multi copii erau in vacanta, deci in grupa mai erau doar trei
prichindei, care l-au intampinat cu multa bucurie si il numesc “bebe
mic”. Cea mai mica fetita de acolo are un an si 7 luni, iar ea s-a
dovedit cea mai bucuroasa ca a aparut un bebelus mai mic decat ea, il
dragaleste si vrea sa stea cu el mereu. A fost chiar dragalas ca
atunci cand si-a dat seama ca Bebe inca nu merge a inceput si ea sa
mearga de-a busilea ca sa se joace amandoi. Ceilalti doi copii din
grupa sunt mai mari, de doi ani si jumatate, dar au fost curiosi de
sosirea unui bebelus si pareau ca au inteles ca el este mai mic si
trebuie sa fie mai atenti.
In timpul petrecut la cresa eram asa
emotionata incat aveam lacrimi in ochi si ii priveam cu drag pe
ceilalti copii, din dorinta de a intelege cum se simt ei si sa invat
din asta ce as putea face ca lui Bebe sa ii fie mai bine acolo. Mi-am
dat seama ca adaptarea la cresa tine mult de personalitatea
copilului, de cat de sensibil este, de felul in care interactioneaza
cand este in colectivitate.
Aveam in fata mea doua exemple: doua
fetite, una de un an si 7 luni (A.) si una de doi ani si jumatate
(E.), cu comportamente de adaptare total diferite. Desi era cea mai
mica A. era perfect acomodata cu mediul, vorbea chiar mai bine decat
copiii mai mari, interactiona cu educatoarea si se vedea ca se bucura
sa fie acolo si sa se joace. In contrast cu ea, E. era retrasa si se
vedea ca sufera dupa parinti. Cu siguranta ele au fost tratate la
fel, au petrecut mai multe luni acolo si teoretic pareau ca s-au
adaptat. Dar E. vorbea mereu despre parinti, intreba de multe ori
daca ei vor veni sa o ia si de fiecare data ochii ei mari si senini
se umpleau de lacrimi. Se citea pe chipul ei un dor imens, o dorinta
de a fi langa parinti mereu. De asta era probabil mai retrasa, se
juca de multe ori singura si era mult mai putin zambitoare. E. este o
fetita cuminte, asculta de educatoare, manca bine, deci conform
standardelor parea acomodata cu cresa. Dar se vedea ce mult si-ar fi
dorit sa fie cu parintii ei.
M-au emotionat mult lacrimile ei si
dorinta ei de a fi sigura ca va veni tati sa o ia de acolo. M-a
privit de multe ori, probabil intelegea ca eu sunt mama lui Bebe si
ca totusi pot sta acolo, m-a intrebat daca tatal ei va veni sa o ia
si pe ea acasa. I-am raspuns cum am putut eu mai bine, am asigurat-o
ca tati va veni de fiecare data, ca parintii ei o iubesc si ca ea
este la cresa doar ca sa se joace.
Am plans destul de mult acasa, cu
gandul la ea si mai ales cu gandul la perioada noastra de acomodare.
Am inteles ca adaptarea tine de fiecare copil, ca unii se pot acomoda
usor si se bucura de timpul petrecut acolo. Dar ca sunt altii care
poate nu sunt pregatiti sa se desparta de parinti si au in sufletele
lor o dorinta imensa de a fi acasa cu ei. Acum pot doar sa imi doresc
mult ca Bebe sa fie bucuros sa mearga la cresa, sa se apropie de
educatoare si de ceilalti copii, sa devina un fel de a doua casa in
care sa mearga cu placere de fiecare data.
Educatoarea mi-a placut mult, este
tanara si zambitoare, transmite o energie frumoasa si pare ca ii
place ce face. Mai sunt multe etape de parcurs pana sa ne acomodam,
am speranta ca va fi bine si vom reusi sa ne adaptam. Vreau sa ascult
de instinctele mele si de ale lui Bebe, sa am rabdare si sa il las sa
se adapteze in ritmul lui la schimbarea prin care trecem.

 

Pentru mine este greu, recunosc ca am
multe ganduri si temeri legate de cresa, dar stiu ca daca voi lua
lucrurile cu rabdare si cu optimism voi putea sa trec peste greutati.
Este cea mai grea alegere de cand sunt mamica, dar stiu ca tebuie sa
fiu puternica si sa ma straduiesc sa fac lucrurile in cel mai firesc
mod cu putinta.

11 thoughts on “Prima zi la cresa

  • 13/08/2014 at 6:36 pm
    Permalink

    Raluca, mult succes. M-am emotionat teribil citind.. .sunt alaturi de tine si va transmit toata energia pozitiva.

    Reply
    • 20/08/2014 at 11:42 am
      Permalink

      Multumesc mult, draga Iris! Sper sa fie totul bine.

      Reply
  • 14/08/2014 at 11:04 am
    Permalink

    Va fi bine, veti vedea :). Un timp veti observa si veti schimba ce nu va place sau va veti linisti si veti fi sigura ca ati ales bine. Da, unii copii se desprind mai greu de parinti oricat de mult le-ar placea si gradinita. Ar vrea de cele mai multe ori sa stam cu ei acolo :). Cand imi amintesc prima zi de gradi, avea 1 an si 10 luni, imi dau lacrimile numai la cat stiu ca am suferit si eu si ea. Plangeam ca o nebuna fara sa ma pot opri, m-am asezat la o cafenea la coltul strazii si am rezistat, band cand cafea cand capucino, pana pe la 11:30…mai mult nu am putut. Imi imaginam ca plange intruna si ca ma striga, ceea ce era foarte probabil. A doua zi a decurs la fel, ea plangand, eu plangand, dar de aceasta data am reusit sa ajung acasa si sa stau vreo doua ore :). Timpul a trecut, s-a acomodat cat de cat insa pana nu am schimbat gradinita – dupa 6 luni – nu m-am linistit. Eu am incetat sa mai plang insa ea a continuat cam pana acum 4-5 luni 🙂 Acum este fata mare, are 4 ani, plange doar in timpul zilei si sigur i se face dor de mami cand trebuie sa manance sau sa faca o fisa 🙂 caci daca plange poate este iertata de activitatea respectiva.
    Initial m-am gandit ca daca as fi dat-o mai devreme s-ar fi acomodat mai repede si mai usor, insa acum m-am convins ca tine strict de felul copilului si nu are legatura cu varsta la care intra in colectivitate.
    Deci, curaj si rabdare si veti vedea ca tot ce decideti, va fi bine pentru bebe.
    Cu drag, Irina.

    Reply
    • 20/08/2014 at 11:50 am
      Permalink

      Ce mult ma bucur ca mi-ai impartasit experienta ta. Si eu am plans mult in prima zi, mai plang si acum dupa mai mult de o saptamana. Dar Bebe este mai bine si nu plange deloc cand il las acolo. Sigur conteaza mult varsta la noi, pentru ca inca nu intelege totul si doar se bucura ca sta cu copiii acolo. Gradinita are si parti proaste, dar imi place mult educatoarea si momentan asta conteaza cel mai mult pentru mine.
      Ma bucur ca la voi lucrurile au intrat treptat in normal, sigur este dificil la varsta ei, ar vrea sa stea cu tine, dar sigur la fel s-ar fi intamplat indiferent cand incepeai sa o duci acolo. Bafta multa in continuare, cu cat mai putine lacrimi la gradi si cu multe momente frumoase in familie in restul timpului!

      Reply
  • 17/08/2014 at 10:47 am
    Permalink

    oooo, draga mea! cumosc emotiile si grijile acestea… si eu mi-am dus fetitele la cresa si gradi, pentru ca aveam serviciu si nu am avut pe nimeni in familie sa ma ajute. Raluca – cea mica, a suferit mult si nu s-a acomodat decat foarte târziu. Avea un an jumate când am dus-o la cresa. Adela a intrat în grupa mica la gradi, ea fiind cu un an si 8 luni mai mare 🙂 Adela a devenit "mama-substituent". Cand educatoarele lasau copiii in curte, aveau grija sa lase simultan doar grupele in care nu erau Adela si Raluca, pentru ca de cate ori se intâmpla sa fie amandoua in curte la joaca, Raluca se posta in brate la Adela si stateau lipite una de alta si nu se jucau cu copiii. Cu timpul s-au obisnuit si cand Adela a inceput scoala, am platit in continuare gradinita si pentru ea, pentru ca la ora 12 cand se terminau orele, venea aici si manca de pranz apoi ori se juca, ori isi facea lectiile. La ora 16 veneam sa le iau acasa. Hmmm… vremuri! 🙂
    te pup draga mea. Sanatate si numai bucurii va doresc!

    Reply
    • 20/08/2014 at 5:07 pm
      Permalink

      Ce de aventuri aduc copilasii in vietile noastre! Este incredibil cu cata emotie trec prin etapa asta, care este abia prima din sirul lung care va urma de acum inainte.
      Sper sa fie bine, chiar ma gandeam zilele trecute ca ar fi fost mai usor sa aiba un frate si sa mearga amandoi, sa se aiba unul pe altul.
      Multumesc pentru mesaj, ma ajuta mult sa stiu ca este o perioada normala si ca va trece.
      O seara frumoasa, draga Carmen!

      Reply
  • 18/08/2014 at 10:29 am
    Permalink

    La 1 an si 7 luni inca nu a aparut teama de separare. Abia dupa 2 ani incepe sa apara, asadar la E deja exista, la A nu cred ca esxitsa. Este posibil ca-pe langa firi si adaptari diferite- si asta sa conteze in diferentele celor doua fete de care spui. Nu spun ca acesta este motivul, cu siguranta conteaza si firea!

    Dar tine si de varsta si de afinitatea copilului la acelasi adult (poate una dintre eele o percepe pe educatoare ca prietena, alta mai putin..cine stie..)
    Eu pot sa-ti spun ca la 11 luni Andrei nici nu se prindea ca plec de acasa cand ramanea cu bona, la 1 an jumatate constientiza si imi spunea papa, iar la 2 si 8 luni vrea sa stie ca ma intorc la el si ca, dupa ce vine mami de la munca pleaca bona si el iese cu mami in parc. Acelasi copil..varste diferite…
    Succes cu cresa. Va fi bine!! 🙂

    Reply
    • 27/08/2014 at 9:02 am
      Permalink

      Multumim mult, Vio! Si eu sunt curioasa cum va evolua reactia lui referitoare la cresa, deocamdata suntem binisor si sper sa continuam asa cat mai mult. Sigur vor veni perioade dificile, sper doar sa ma descurc atunci, sa stiu sa gestionez situatia si sa fie cat mai usor pentru el.

      Reply
  • Pingback: Primele saptamani la cresa ⋆ Raluca Loteanu

  • Pingback: 15 povesti adevarate despre acomodarea la gradinita ⋆ Raluca Loteanu

Adauga un comentariu

%d bloggers like this: