Octombrie 2012, cabinetul medicului ginecolog – o ecografie imi aducea un diagnostic care mi-a adus multa tristete: ovare micropolichistice.
Octombrie 2013, cabinetul medicului ginecolog – peste un an vedeam la ecografie un bebe la termen, cu cateva zile inainte de nastere.
Aceasta postare este despre speranta, despre un diagnostic care nu este o sentinta finala, despre sansele de a ramane insarcinata atunci cand doctorii cred ca sunt putine sanse. Atunci cand am aflat de diagnostic imi faceam investigatii normale tosmai din dorinta de a ma pregati pentru o sarcina. Ajunsa la clinica Sanador, un doctor privea monitorul ecografului si masura mici chisturi de pe ovare. In gandurile mele apareau atatea intrebari si totusi nu puteam spune nimic, mi se parea ca este cel mai trist lucru care mi se putea intampla atunci. La plecare am intrebat doctorul daca totusi am sanse sa raman insarcinata asa cum imi doream, dar am primit un raspuns clar, care imi explica faptul ca aceste chisturi indica lipsa ovulatiei si ca o sarcina este imposibila in viitorul apropiat.
Am plecat cu multa dezamagire in suflet si cu o reteta care imi prescria Duphaston pentru urmatoarele trei luni, urmand ca apoi sa revin la un control pentru a vedea cum a evoluat situatia. Tratamentul pentru ovare polichistice se poate face cu sanse mari de reusita prin folosirea anticonceptionalelor, dar asta doar pentru pacientele care nu isi doresc o sarcina in acel moment. Pentru mine aceasta nu era o varianta, deci doctorul mi-a prescris pastile cu hormoni care au rolul de a stimula ovulatia si de a impiedica formarea chisturilor pe ovare.
Am luat Duphaston timp de trei luni, cate 10 zile pe luna, asa cum mi-a fost prescris. Eram complet convinsa ca nu pot ramane insarcinata, dar totusi foloseam metode de protectie mai mult datorita obisnuintei. Nici macar dupa cateva saptamani de la diagnostic nu aveam puterea de a discuta despre asta cu prietenele, mi se parea ceva nedrept pentru o femeie tanara ca mine si parca nu vroiam sa ma simt compatimita. Am citit pe internet multe artcole pe aceasta tema si doar putine imi dadeau sperante. Multe femei povesteau cum luptasera ani de zile cu acest diagnostic si inca asteptau sa ramana insarcinate, dupa multe tratamente.
Atunci mi-am promis ca daca ma voi vindeca nu voi mai amana momentul in care sa fac un bebe, chiar daca poate nu voi avea toate lucrurile ordonate asa cum planificasem pana atunci. Dupa diagnosticul din octombrie ma pregateam pentru controlul din februarie, cu speranta ca ecografia va arata imbunatatiri. Dar se pare ca mi se pregatea altceva.
In luna ianuarie s-a intamplat o singura data sa nu folosim metode de protectie, pentru ca pur si simplu am uitat, convinsi ca oricum nu se poate intampla sa raman insarcinata atunci. Spre sfarsitul lunii deja ma simteam mereu obosita, iar sanii se marisera semnificativ. Am crezut ca totul sa datoreaza tratamentului cu hormoni, asa ca am lasat timpul sa treaca. La inceputul lui februarie am constatat cu uimire ca menstruatia intarzia, dar la fel am pus totul pe seama tratamentului. Dupa doua saptamani de negare si mai multe simptome care imi dadeau de gandit am decis sa cumpar un test de sarcina, iar momentul in care au aparut cele doua liniute a fost magic. Brusc ochii mi s-au umplut de lacrimi de fericire, mi se parea incredibil ca mi se intampla aceasta minune atat de repede.
Asa ca am facut programare pentru ecografie, dar nu pentru a studia chisturile, ci pentru a confirma sarcina pe care mi-a anuntase testul. La doctor am auzit pentru prima data inimioara lui bebe, care batea cu putere si care a risipit orice indoiala, eram insarcinata. Chisturile se diminuasera mult si nu afectau sarcina deloc, dar trebuiau tinute sub observatie.
Pana la implinirea celor 12 saptamani de risc am stat mereu cu emotii, dar ma rugam ca totul sa fie bine. La ecografia de trimestrul I am primit vestea ca bebe creste normal, era deja maricel, iar chisturile disparusera complet. Iar in luna octombrie am nascut un baietel minunat, care mi-a adus enorm de multa fericire.
Momentan alaptez, asa ca folosesc un tip de anticonceptionale conceput pentru aceasta perioada. Dupa ce voi termina perioada de alaptare voi face inca o ecografie sa verificam daca chisturile reapar cand nivelurile hormonale revin la normal. Sper insa sa nu mai trec niciodata prin asa ceva, pentru ca mi-as dori mult inca un bebe si am speranta ca Dumnezeu imi va indeplini aceasta dorinta, asa cum a facut prima data. Pana atunci ma bucur de minunea care mi s-a intamplat si sunt recunoscatoare in fiecare moment ca totul a trecut repede si am reusit sa depasesc cu bine un diagnostic care parea atat de dificil.
Am scris aceste ganduri pentru ca as vrea ca toate femeile care primesc acest diagnostic sa stie ca sarcina este posibila chiar mai repede decat se asteapta, ca trebuie sa aiba incredere si mai ales speranta. Cel mai important este sa nu va lasati coplesite de tristete, sa luptati pentru a va indeplini visul de a deveni mamici si cu siguranta veti trece peste asta cu bine. Sa fiti puternice si sa fiti sigure ca veti reusi sa invingeti acest diagnostic.

sursa foto: Pinterest