Cei mai mici pantofi de pe raft

Indiferent cât de bine ne planificăm diminețile de școală, pare inevitabil ca, măcar o dată pe săptămână, să apară un haos neașteptat.

Fie că Bogdan a uitat să-și pregătească echipamentul de sport care este încă în coșul de rufe murdare, fie că Nicolas preferă să alerge prin casă decât să se îmbrace, fie că ne dăm seama că ne lipsește pâinea pentru sandvișurile copiilor, fie că băieții încep să se certe din nimic când suntem deja în întârziere – mereu este ceva.

Aproape de fiecare dată, în diminețile astea haotice, ajung să îmi pierd complet răbdarea atunci când copiii ajung pe banca de pantofi de la intrare.

Este momentul acela când ieșitul pe ușă pare atât de aproape și totuși copiii reușesc să întârzie și mai mult. Se ceartă pentru locul “preferat” de pe bancă, uită să își pună hanoracele, își amintesc în ultimul moment că au uitat ceva, nu își găsesc pantofii care sunt chiar în fața lor.

Într-o dimineață, cu răbdarea ajunsă la limită, m-am răstit la ei să iasă odată din casă. Gălăgia s-a oprit brusc și m-au privit amândoi cu ochii mari, apoi și-au luat ghiozdane și au ieșit amândoi în curte fără să mai spună nimic.

Adrian a plecat cu ei spre școală, iar eu am rămas acolo la intrare, privind banca de pantofi pe care își lăsaseră fiecare câte o jucărie. Dedesubt, pe rafturile de pantofi, erau fix patru perechi rămase, câte una pentru fiecare dintre noi, așezate în ordine de la mic la mare: Nicolas, Bogdan, eu și Adrian.

Fără să vreau, în momentul acela, m-am gândit la ziua în care pantofii mei vor fi cei mai mici de pe raft.

Bogdan este aproape acolo, pentru că la 10 ani poartă deja mărimea 39. Curând, pantofii lui vor fi mai mari decât ai mei. Nicolas este încă mic, dar știu că într-o zi, mai curând decât mă aștept, va ajunge și el să mă depășească.

Mi-am dat seama atunci că în momentul acela când pantofii mei vor fi cei mai mici de pe raft, nu voi mai strânge jucării de pe banca de la intrare. Diminețile nu vor mai fi așa haotice.

Nu vor mai fi brațe mici care să mă îmbrățișeze înainte de plecare, nici ghiozdane cu Paw Patrol lăsate la ușă, nici amprente lipicioase pe geam. Și chiar dacă nu o să-mi lipsească haosul acesta matinal, știu că o să-mi lipsească multe din momentele de acum.

Am stat acolo pentru un timp, privind banca goală și pantofii de pe raft. Într-o zi, când pantofii mei vor fi cei mai mici de pe raft, momentele de acum vor fi doar amintiri în inimile noastre.

De atunci, mă gândesc deseori la asta atunci când simt că îmi pierd răbdarea. Peste ani, lucrurile care ne frustrează acum nu o să mai conteze deloc, dar dragostea și bucuria pe care le oferim copiilor noștri în anii aceștia o să conteze mai mult ca oricând.