Uneori ne pierdem in amanunte si uitam sa ne bucuram de fericirile imense pe care ni le daruieste viata, ocupati sa cautam o perfectiune care este de multe ori inselatoare. Nastem un bebelus minunat, pe care il iubim enorm, care ne aduce in fiecare zi noi bucurii, dar apoi ne pierdem in grafice de crestere, in comparatii inutile, in vorbele altora.
Aud tot mai des intrebari ale unor mame ingrijorate de diferite lucruri marunte, sub presiunea unor standarde pe care noi ni le impunem. Si eu fac asta de multe ori, in gandurile mele ma framant pentru tot felul de nimicuri.
Imi amintesc ca acum cateva luni mergeam spre pediatru si pe drum ma gandeam daca Bebe a luat bine in greutate, daca va avea cele 250 g in plus conform graficului de crestere. Apoi m-am oprit brusc.. tocmai eu, care eram total impotriva graficelor si standardelor, ma gandeam la asta. Si mi-a fost rusine de gandul asta, pentru ca l-am privit si am vazut ca era perfect, asa cum mi-as fi dorit mereu sa fie copilul meu sau chiar “mai minunat” de atat.
Am urat mereu comparatiile, mi se parea asa superficial sa ne raportam la altii si mai ales sa emitem judecati pe baza unor criterii superficiale, dar in preajma mamelor parca toata lumea tinde sa faca asta. Am auzit de sute de ori comparatii: “Baiatul lui X statea in fund de la 4 luni, al tau nu sta inca?”, “Fata vecinului are deja 9 kilograme, oare al tau nu este prea slabut?”, “Baiatul verisoarei a spus primele cuvinte de la 5 luni, al tau chiar nu spune nimic?” sau preferata mea “Fata lui X mananca deja ciorba de cateva luni si este mai mica decat al tau, tu de ce nu ii dai ciorba?”, iar lista este din pacate tare lunga. Iar uneori cadem si noi in capcana comparatiilor si ne intrebam daca nu cumva este anormal ca bebelusul nostru nu face anumite lucruri sau ne gandim inca o data daca am luat deciziile corecte pentru el doar pentru ca bebelusul vecinei este mai gras / mai slab / mai vorbaret / mai alergacios / mai cumva decat el. Iar daca parerea vine de la oamenii apropiati parca ne ajunge mai aproape de suflet si atunci cu greu o mai putem ignora.
Eu am decis sa ignor totul, grafice, pareri, comparatii din seara in care privind cum doarme Bebe mi-am dat seama ca este perfect, este asa cum mi-l doresc, este darul pe care mie mi l-a dat Dumnezeu si nu am nici un drept sa ma indoiesc de asta. Indiferent cate grame ia in greutate in fiecare luna, indiferent cat de tarziu va merge, sau va vorbi, sau va decide ca poate dormi in camera lui, pentru mine va fi mereu perfect, pentru ca este puiul meu, pentru ca il iubesc, pentru ca oricum el este deja cel mai bun copil pe care mi l-as fi putut dori vreodata.
Asta as vrea sa le spun tuturor mamelor pe care le stiu prizoniere in capcana comparatiilor, sub presiunea rudelor, prietenilor, pediatrului – sa se opreasca o clipa, sa isi priveasca bebelusul si sa vada ce conteaza cu adevarat: manutele dragalase, ochisorii sclipitori, piciorusele agitate, nasucul curios. Iar atunci vor sti ca au cel mai minunat copil si ca nu merita sa asculte nici o parere care ar vrea sa contrazica asta.
Iar daca vor mai auzi intrebari inutile si comparatii de tipul celor de mai sus sa se gandeasca putin ca indiferent de ritmul cu care indeplineste fiecare bebelus acele “standarde” (pe care parca prea ne grabim sa le bifam) ei sunt cu totii uimitori si tocmai asta ii face unici pe fiecare, faptul ca ne lasa sa ii descoperim treptat, atunci cand ei se simt pregatiti pentru fiecare etapa, iar orice noua etapa vine cu bucurie si emotie. Sa nu lasam bucuria sa fie umbrita de nerabdarea noastra de a-i vedea facand mai repede un anumit lucru. Unde ne grabim de fapt? Cu siguranta toti se vor rostogoli, vor merge, vor vorbi la timpul lor, iar timpul trece repede si s-ar putea la un moment dat sa ne para rau ca ne-am grabit, ca nu ne-am bucurat de etapele firesti pe care le-am parcurs doar din graba de a vrea mai mult, mai bine, mai repede.
Iar noi mamele suntem oare in grafice? Cum putem sa le cerem lor perfectiunea cand noi suntem atat de departe de ea? Ar trebui sa ne cantarim si noi, iar apoi sa ne uitam pe graficele pentru adulti. S-ar putea sa nu ne placa prea mult ce aflam. Eu mi-am propus sa nu il compar niciodata pe Bebe cu alt copil si mai ales sa nu ii spun niciodata “X a facut ceva, tu de ce nu faci?”, pentru ca sigur este dureros. Cum ar fi ca intr-o zi copilul sa vina la mama lui si sa ii spuna “Mami, sa stii ca mama lui X este mai frumoasa / mai slaba / mai bine imbracata / mai zambareata, tu de ce nu esti asa?”, oare noi cum ne-am simti? Ei ne vad pe noi perfecte, nu se intreaba niciodata daca suntem in grafice, nu ne compara cu alte mame, ei doar ne iubesc asa cum suntem. Hai sa facem si noi la fel, sa invatam de la ei cea mai frumoasa lectie, a dragostei neconditionate si sa le aratam ca pentru noi sunt perfecti, mai presus de orice altceva.

Dragul meu, te iubesc, esti minunat si esti mult mai dragalas decat mi-am imaginat vreodata ca poate fi cineva! Iti multumesc ca ma lasi sa te tin in brate si sa simt ca pentru prima data in viata am facut ceva perfect, pe tine.

4 thoughts on “Mami, sunt perfect, iubeste-ma asa cum sunt

  • 25/09/2014 at 11:00 am
    Permalink

    Raluca draga, este foarte frumos cum gandesti si ma bucur enorm ca Bebe al tau este sanatos. Insa vreau sa iti spun ca in primul an de viata, ori ce "prostioara" spune / ne transmite ceva important. Spre exemplu, e necesar sa stim de cate ori Bebe face cachi, si ce consistenta are 🙂 Aceste amanunte devin banale mai apoi chiar penibile 🙂 dar in primul an de viata, multe asemenea amanunte sunt extrem de importante. Comparatia cu alti copii trebuie facuta, bineinteles nu obsedant, insa… In primul an de viata totul e important!
    Spre exemplu, am nascut la diferenta de cateva zile de o vecina a mea si primul an ne-am ajutat una pe alta, am iesit la plimbarile cu bebeii si a fost tare bine. Amandoua am avut fetite. A ei era miculuta, pentru ca si ei doi, parintii erau mici de statura. Permanent fetita ei era " in urma" fata de a mea, si mereu ne gandeam ca, ea este doua saptamani mai micuta. Imi amintesc insa ca la un moment dat mie mi s-a parut totusi prea mare diferenta si cu multa gingasie, i-am atras atentia mamei. In prim moment nu i-a placut, dar eram prietene si a avut incredere in mine. Si-a facut programare la un doctor pediatru foarte bun si a cerut parerea. Acesta i-a spus ca intr-adevar fetita este fizic retardata… Nu i-a venit sa creada si a cerut parerea inca unui medic, deasemenea cu renume. Acesta a diagnosticat fetita la fel… Bucuria a fost ca, pentru ca nu a asteptat sa treaca anul si poate cine stie cate luni inca, tratamentul recuperator a fost deosebit de eficient. Sub un an, toti bebelusii pot recupera grozav de bine. Cu cat ajutorul vine mai tarziu, cu atat este mai greu de eliminat cauza sau cauzele ce duc la " ramanerile in urma". Vecina mea a intrat intr-un program de tratament recuperator, cu multa gimnastica medicala si fetita ei pana la varsta de doi ani a ajuns la nivelul celorlati copii. Fara diferenta! Ne-am amintit deseori momentul cand mi-am luat inima in dinti si mi-am spus parerea si tare recunoscatoare mi-a fost.
    De aceea, repet Raluca draga, este important sa ne raportam la grafice si tabele, macar in primii trei ani de viata. In aceasta perioaada, copilul asimileaza mai mult de jumatate din deprinderile pe care le va dobandi un om in timpul intregii vieti!
    Orice amanunt e important pentru a interveni rapid in cazul in care ceva nu e in regula. Si vreau sa iti mai spun ceva, Raluca draga. Indiferent cum este, copilul este iubit de mama – ca pe ochii din cap. Vecinii mei actuali, au avut parte de doi copii cu grav handicap fizic si mental, insa de iubit ii iubesc cel putin la fel de mult cum isi iubeste fiecare mama puiul, daca nu chiar mai mult!
    Ochii de mama vor vedea in copil, un bulgaras de aur si de multe ori suntem subiective in a ne caracteriza copiii, de aceea este important ca bebelusul sa fie supravegheat medical profilactic, de medicul pediatru. Acesta, prin cunostintele pe care le are si prin experienta profesionala, poate vedea cu ochiul liber atunci cand ceva nu este in regula la copilul nostru. Cu cat mai repede se intervine, cu atat urmarile sunt mai mici…
    Te pup draga mea. Sa ai o zi minunata! :-*

    Reply
    • 02/10/2014 at 1:20 pm
      Permalink

      Ai perfecta dreptate, cel mai bine prevenim si descoperim din timp orice eventuala problema. Noi mergem lunar la pediatra, il consulta, il masoara, il cantareste, ne da sfaturi. Si eu sunt de parere ca este obligatorie supravegherea la cei mici, sa fim sigure ca totul decurge normal.
      Dar eu ma refeream la alte situatii pe care le vad tot mai des in grupurile de mamici, un fel de competitie care depaseste parametrii normali ai dezvoltarii. Adica daca un copil incepe sa mearga la 10 luni (deci mult mai devreme decat standard), celelalte mame fac eforturi ca si bebelusii lor sa se ridice in picioare repede, doar ca sa nu fie mai prejos.
      La fel cu greutatea, parca este un concurs cine pune mai mult in greutate, de parca doar asta ar conta. Iar graba asta de a marca noi reusite parca ne rapeste din bucuria fiecarei etape, mai ales ca acum trece repede timpul si este pacat sa nu ne bucuram cu rabdare de fiecare progres. La asta m-am referit cu ce am scris, doar sa vedem perfectiunea din lucrurile marunte, fara sa ne grabim inutil.
      Te imbratisez cu drag!

      Reply
  • 26/09/2014 at 8:53 am
    Permalink

    O sa te dezamagesc, dar sa stii ca..vine un moment…cand unii (doar unii!!) copii nu-si mai vad parintii perfecti. Asta nu-nseamna ca nu-i iubesc la fel de mult!
    Uite o faza amuzanta : Fetita unei prietene de-a mea (5ani) i-a spus deunazi maica-sii "Cand ma fac mare vreau sa ma fac mare ca Vio, nu ca tine, mami!Tu esti grasa, eu vreau sa fiu lunga!" :))))
    Noi doua (eu si prietena) ne-am prapadit de ras dupa ce am ramas singure, iar prietena mi-a zis ca e prima oara dupa ce-a nascut cand chiar are motivatie sa ..slabeasca! 😛 Cica: "Daca pana si fi-mea ma vede grasa, desi ma iubeste de numai poate, e clar ca am o problema:))". Tot noi intre noi ne hlizeam..caci fiica nu va fi vreo inalta (mama ei are 1.50;tatal1.70) si chiar vorbeam cu ea ca va trebui sa o invete sa se iubeasca asa cum este, nu sa creada ca daca nu-i slaba si inalta nu e frumoasa.

    In rest, sunt de accord cu tine, ii iubim neconditionat. Numai ca eu sunt adepta iubirii care accepta si "defectele" propriului copil, nu-l consider perfect. Asa iubesc eu, in general, cu perfectiuni si imperfectiuni laolalta. Nu sunt adeptra etichetelor, nu sunt adepta comparatiilor. Dar admit ideea ca si fiul meu este Om, adica imperfect, asadar supus greselilor. Si stiu de pe acum ca i le voi accepta si ierta neconditionat:). Asa cum au facut si cu mine parintii mei.

    Reply
    • 02/10/2014 at 1:24 pm
      Permalink

      Tare amuzanta intamplarea cu prietena ta. Cred ca eu slabeam instant 3 kg de la impactul cuvintelor fetitei. 🙂
      Esti norocoasa ca tu ai avut parte de parinti care sa stie sa treaca peste comparatii inutile si presiunea aceia a performantelor. Din pacate in generatia noastra parca era prea multa insistenta pe etichete, comparatii, clasamente. Sper ca generatia copiilor nostri sa aiba parte de ceva mai bun, desi uneori ascultand alte mame aud exact conceptiile gresite ale unora dintre parintii de pe vremea noastra.

      Reply

Adauga un comentariu

%d bloggers like this: