Tantrumurile – intre necesitate si rasfat [ guest post ]

Acest articol este scris de Raluca Mihai, pshilog cu specializare in psihologia adultului, cuplului, familiei si copilului, initiatoarea proiectului Sa crestem frumos. Ma bucur ca a acceptat sa scrie pe blogul meu despre tantrumuri, sunt sigura ca este un subiect de interes pentru multi parinti. Mai multe despre Raluca si proiectele ei frumoase dedicate parintilor puteti afla la finalul articolului.

Tantrumurile. Un subiect atat de discutat in ziua de astazi de catre parinti si care parca nu se termina niciodata. V-ati intrebat vreodata oare ce il face sa fie atat de dezbatut? Ce anume face un tantrum sa fie atat de dificil de gestionat, uneori chiar de evitat de catre parinti? De ce fac copiii nostri tantrumuri? Oare nu sunt suficient de bine ingrijiti? Sau sunt pur si simplu rasfatati? La toate aceste intrebari voi incerca sa raspund astazi prin intermediul acestui articol.

Haideti sa incepem prin a clarifica ce este un tantrum. Tantrumul, in adevaratul sens al cuvantului, este diferit de o criza de furie. O criza de furie apare atunci cand copilul este frustrat, cand nu primeste ce isi doreste sau cand se enerveaza. Manifestarile sale sunt: tipatul, datul din picioare si/sau din maini, tavalitul pe jos etc. Tantrumul are loc atunci cand criza de furie se transforma intr-un episod eliberator, adica atunci cand apar lacrimile. Scopul tantrumului este de a elibera copilul de stres, de tensiuni si frustrari. Acest lucru se realizeaza doar daca copilul plange, plansul ajutand la eliberarea hormonilor de stres din organismul sau. Cei mai multi parinti reusesc sa inabuse un tantrum inca de la primele semne (tipat, batut din picioare etc) oferindu-i copilului orice cere (inca 10 minute in parc, desi negociau plecarea deja de ceva vreme, o jucarie pe care copilul si-o doreste, dar de care nu are nevoie si pe care parintele initial nu a fost de acord sa o cumpere, un desert in plus, desi isi mancase deja portia stabilita in prealabil etc).

In acest punct este important sa diferentiem doua mari aspecte:

1. O criza de furie inabusita in modurile descrise mai sus duc la scaderea autoritatii parintelui in fata copilului (copilul intelege ca regulile si limitele nu au nici o valoare; daca isi doreste ceva, este suficient sa tipe sau sa bata din picioare si va primi) si la aparitia rasfatului. Copiii nu stiu sa faca diferenta dintre nevoie si dorinta. Aici este necesar ca adultul sa intervina si sa medieze situatia, cu explicatii pe intelesul, cu empatie si in acelasi timp cu fermitate.
2. Aparitia crizei de furie poate fi doar un pretext pe care copilul incearca sa-l creeze pentru a ajunge la tantrumul adevarat, adica la descarcarea de tensiuni. Inabusirea acestei manifestari, duce automat la inabusirea si reprimarea emotiilor pe care cel mic simte nevoia sa le exprime. Este necesar ca parintele sa fie atent la manifestarile copilului, sa isi dea seama ce anume vrea el sa exprime prin acest comportament si in cazul in care concluzia este ca are nevoie sa se descarce, sa i se permita acest lucru intr-un mediu securizant, plin de empatie, intelegere si mai ales, lipsit de judecata.

Este important sa retinem ca, desi de multe ori cele doua manifestari apar impreuna, ele nu sunt dependente una de cealalta. O criza de furie nu implica neaparat si un tantrum la final, asa cum nici un tantrum nu este neaparat necesar sa debuteze cu o criza de furie.

De ce ne este atat de greu sa gestionam aceste momente?

Aceasta intrebare are mai multe raspunsuri si ele difera de la individ la individ. Am sa va enumar aici cele mai intalnite motive din practica mea de pana acum:

• Teama de ce vor spune ceilalti oameni care asista la un astfel de episod (mai ales daca se intampla in public, dar aici pot fi inclusi chiar si vecinii)
• Ideea veche implementata in mentalul nostru ca un copil care se manifesta astfel este rasfatat si isi manipuleaza parintii (idee care nu este intru totul eronata, asa cum am descris mai sus)
• Ideea ca un astfel de copil este needucat, nu este un copil cuminte si nici disciplinat. Si toata lumea isi doreste un copil cuminte care sa faca cat mai putine probleme, asa-i?
• Ideea ca daca un copil plange inseamna ca isi doreste ceva, ca are o nevoie nesatisfacuta si ca parintele trebuie sa ii ofere copilului ce ii lipseste
• Ideea ca un copil nu are motive sa simta furie (ca si cum aceasta emotie apare doar de la o anumita varsta in sus…), deci comportamentul sau este neintemeiat
• Ideea ca daca parintele raspunde cu promptitudine (din punctul sau de vedere, cel putin) solicitarilor copilului, acesta nu are motive sa acumuleze frustrari sau tensiuni (ori viata interioara a unui copil este mult mai bogata de atat…)
• Si nu in ultimul rand, dificultatea noastra, a oamenilor, de a gestiona plansul cuiva. Plansul, pentru multi dintre noi, reprezinta durere, vulnerabilitate, tristete si tendinta noastra este de a interveni si de a-l ajuta pe celalalt sa se simta mai bine si sa nu mai planga. De cate ori nu v-ati consolat o prietena care plangea spunandu-i “Lasa, nu mai plange! O sa fie bine. Uite, haide mai bine sa facem asta in schimb…”. Ori nevoia sa in acel moment era, probabil, tocmai de a plange si de a se elibera.

De ce este important sa ii dam voie copilului sa planga?

Asa cum spuneam mai sus, plansul si lacrimile ajuta la eliberarea corpului de hormoni de stres. Este una dintre cele mai eficiente forme prin care ne putem elibera de acesti hormoni. Despre efectele stresului asupra organizmului uman nu am sa discut astazi, insa am sa va spun ca repercursiunile sale se vad atat in comportament, cat si in starea de sanatate a individului.

Pentru a veni in sprijinul parintilor si pentru a va oferi si o veste buna am sa va spun ca mai exista si alte metode prin care ne putem ajuta copilul (si chiar si pe noi) sa se elibereze de stres. Acestea sunt: rasul, jocul simbolic si verbalizarea. Copilul este nevoie sa fie ajutat si insotit de catre parinte sa exerseze si sa se foloseasca de toate aceste metode si mai ales, pe masura ce inainteaza in varsta (cam dupa varsta de 3 ani), sa invete sa puna in cuvinte ceea ce simte, ce isi doreste, ce il nemultumeste etc. Pentru asta, este nevoie ca insasi parintele sa exerseze aceste metode si sa fie in contat cu sine, sa isi exprime si el emotiile, sa vorbeasca despre el (oferind astfel si un model) si sa gaseasca metode alternative de descarcare a stresului (altele decat tipat, aruncat cu lucruri, lovit etc). Copiii invata prin ceea ce vad; daca unui copil i se spune ca nu are voie sa loveasca, insa el este lovit, creierul lui va inregistra comportamentul, anuland regula verbala. De aceea, facand o paralela si cu ce spuneam la inceput, este necesar ca parintii sa fie fermi si constanti cu regulile pe care le aplica si mai ales, sa le aplice si la ei insisi!

In continuare am sa va ofer un model dupa care va puteti ghida in momentele in care apare o astfel de criza. Modelul a fost conceput de catre J. Gottman si poate fi aplicat in multe momente din viata noastra, de preferat, ori de cate ori aveti ocazia:

1. Fii constient de ceea ce simte copilul tau. Observa-l, conecteaza-te la el si la starea sa, incercand sa vezi lumea prin ochii sai.
2. Asculta-l cu empatie si valideaza-i trairea. Indiferent daca tie ti se pare important sau nu ce simte copilul, sau daca ti se pare intemeiat sau nu, ce este cu adevarat important este ca lui i se pare asa! Asta este tot ce conteaza.
3. Ajuta-l sa puna in cuvinte emotia. Poti vorbi tu in locul lui la inceput “Cred ca te simti furios acum”, “Vrei sa spui ca te-a deranjat ca x ti-a luat jucaria” si ulterior il poti incuraja sa se exprime el “Ce vrei sa imi transmiti prin acest comportament?”, “Incearca sa folosesti cuvinte pentru a-mi spune ce-ti doresti” etc
4. Stabileste limite si ajuta-l sa rezolve problema. Limitele sunt sanatoase si il ajuta pe copil sa-si structureze comportamentul si gandirea. De asemenea, este important sa retinem ca problemele sale sunt ale sale si implicit solutiile trebuie sa vina tot din partea lui. Il poti ajuta punandu-i intrebari deschise si ghidandu-l sa gaseasca solutia, in loc sa ii oferi tu solutia care ti se pare potrivita. Asta il ajuta sa isi asume responsabilitatea pentru ceea ce simte, il ajuta sa gandeasca,sa detina controlul asupra actiunilor si deciziilor sale, sa devina autonom si sa isi formeze un patern de gandire de tipul: am o problema, haide sa gasesc solutii.

Tantrumurile sunt un necesar in vietile noastre si ne insotesc chiar si la varsta adulta. Este important sa invatam sa le facem loc si sa le acceptam, pentru ca de acest fapt si de felul in care le gestionam depinde sanatatea emotionala a copiilor nostri.

---

Ma bucur ca am avut ocazia sa o descopar pe Raluca Mihai si sa gazduiesc acest articol pe blogul meu. Raluca face multe proiecte frumoase dedicate parintilor, pe care le puteti descoperi pe blogul ei, aici. Pentru viitorii parinti si parinti aflati la inceput de drum ea a gandit un program denumit “Cand unu plus unu fac trei… Familia la inceput de drum” si structurat in 3 module cu teme importante pentru orice cuplu care are un bebelus: “Pregatirea cuplului pentru sosirea copilului“, “Aspecte importante in cresterea copilului de la 0 la 3 luni” si “Cresterea si dezvoltarea copilului de la 3 luni la 2 ani“.

Sunt ateliere pline de informatii pretioase pentru parinti, care pot ajuta un cuplu sa inteleaga mai bine schimbarile care apar odata cu aparitia copilului si sa gestioneze mai usor momentele dificile din primii 2 ani ai copilului. Activitatea Ralucai o puteti urmati si pe pagina ei de Facebook, aici.