Atasament, gestionarea emotiilor si limite setate cu blandete [ interviu Eu, parinte ghemotoc ]

Pe 12 martie am participat la unul dintre workshop-urile din cadrul Weekend-ului de parenting organizat de Eu, parinte ghemotoc. Tema a fost de mare interes pentru mine, pentru ca s-a discutat despre disciplina facut acu blandete, despre limite, despre cum gasim echilibrul intre libertate si “nu” in relatia cu copilul, despre tipurile de disciplina si despre cum putem contura propriul nostru stil.

Le stiam pe Ioana si Nicoleta, cei doi psihoterapeuti care formeaza echipa Eu, parinte ghemotoc, inca de cand Bogdan era un bebelus mic si de fiecare data cand le-am ascultat in cadrul unui eveniment am fost incantata de abordarea lor si inspirata de sfaturile pe care le-am primit de la ele. La fel s-a intamplat si in cadrul ultimului workshop, iar asta a contat mult, pentru ca simteam ca imi trebuie cateva confirmari ca lucrurile pe care le fac in relatia cu copilul meu sunt corecte si cateva sfaturi pentru a gestiona mai usor problemele de disciplina care vor aparea inevitabil pe masura ce el creste. Workshop-ul la care am participat eu a fost precedat de inca doua cu teme la fel de interesante: atasament, trasformarea dependentei in autonomie, relationarea emotionala cu copilul, anxietate, agresivitate si crize de furie.

Pentru ca apreciez mult sfaturile primite de la Ioana si Nicoleta le-am invitat sa raspunda la cateva intrebari despre aceste subiect de interes pentru orice parinte, cu speranta ca raspunsurile lor va vor inspira in relatia cu cei mici. Eu sunt foarte incantata de interviul cu ele si le multumesc ca si-au facut timp sa raspunda tuturor acestor intrebari!

Sunt tare bucuroasa ca avem ocazia sa facem acest interviu, pentru ca sunt sigura ca raspunsurile voastre imi vor fi de folos atat mie, cat si altor parinti. Voi incepe intrebandu-va care este cea mai des intalnita problema pentru care parintii vin la voi sa va ceara sfatul. Care este cea mai frecventa intrebare pe care o primiti de la mame?

Ioana: Ceea ce mi-a venit brusc acum cand am citit întrebarea este: Oare nu-i fac rau celui mic daca…?

Nicoleta: In ultimul timp ma intalnesc foarte des cu intrebari de genul: sunt o mama buna pentru copilul meu? Este in regula felul in care am ales sa il cresc, oare nu il stric?

Una dintre framantarile parintilor este legata de agresivitatea copiilor. Cum ar trebui sa reactionam atunci cand copilul este agresiv cu noi sau cu alti copii? Putem preveni cumva reactiile violente ale copilului?

Ioana: In primul rand, agresivitatea face parte din noi, este innascuta si este o etapa absolut normal in dezvoltarea copiilor. Nu cred că este posibil sa o prevenim si nici nu cred ca este de dorit. Cel mai important este sa o gestionam si mai ales sa-l invatam pe cel mic să o gestioneze la randul lui. Pasii gestionarii agresivitătii sunt urmatorii: oprirea comportamentului agresiv, empatia si validarea emotiilor din spatele comportamentelor agresive, explicarea consecintelor negative pe care le are comportamentul si oferirea unor solutii alternative pe care cel mic le-ar putea aplica. Aceste solutii pot fi exersate prin joc, iar ghemotocul trebuie incurajat sa le aplice.

Uneori insa ne confruntam cu situatia inversa: copilul nostru este agresat de un alt copil, uneori in mod repetat. Ce facem in acest caz? Cum putem intervene ca parinti astfel incat copilul sa invete apoi sa gestioneze singur astfel de momente?

Nicoleta: Primul pas si in aceasta situatie este sa oprim agresiunea si sa ne asiguram ca ghemotocul nostru este bine. Sa il intrebam cum se simte si sa empatizam cu el! Urmatorul pas ar fi sa ii explicam ce s-a intamplat, pentru ca, de cele mai multe ori copilul este luat prin surprindere si nu intelege ce i s-a intamplat. Apoi este important sa ii oferim un model de comportament pentru situatiile viitoare, variante de solutii: atunci cand un copil vrea sa te loveasca poti sa il opresti, sa te aperi, sau te poti retrage din interactiune, sa mergi sa te joci in alta parte, cu altceva/altcineva. De asemenea este important sa il asiguram pe ghemotoc ca celalalt copil nu este un copil „rau”, ci doar ca nu a stiut cum sa reactioneze altfel. In acest mod ii oferim un model de grija fata de celalalt. Vestea buna este insa, ca cei mici au abilitatea de a depasi un episod de agresivitate, atata timp cat ii validam emotiile si il incurajam sa le exprime. Atunci cand copilul nostru este agresat in mod repetat este bine sa observam cu atentie contextul in care se intampla: agresivitatea a fost reactiva- copilul l-a lovit pentru ca el i-a smuls jucaria din mana, situatie in care este important sa ii explicam ghemotocului nostru ca modul in care noi actionam poate determina o reactie neplacuta, sau agresivitatea a fost spontana, situatie in care il incurajam sa isi exprime punctul de vedere si sa spuna NU atunci cand ceva nu ii face placere.

Cum putem gestiona agresivitatea intre frati? Care este modalitatea corecta prin care parintele trebuie sa intervina in conflictele dintre frati?

Ioana: Gestionarea agresivitatii intre frati nu difera foarte mult de gestionarea agresivitatii in general. Parintele trebuie sa se asigure ca fratele mai mare (in special) are libertatea sa isi exprime furia si frustrarea fata de venirea pe lume a celui mic. De asemenea noi trebuie sa avem grija sa oferim oportunitatea exprimarii acestor emotii si sa le intampinam cu acceptare neconditionata.

Crizele de furie sunt si ele un subiect sensibil pentru parinti. Care este raspunsul cel mai potrivit al nostru in fata unui tantrum si mai ales cum putem noi ca parinti sa gestionam momentele in care simtim la randul nostru ca nu mai facem fata situatiei?

Nicoleta: Cuvantul si actiunea de baza atunci cand vorbim despre crizele de furie este empatia. Sa fim alaturi de copilul nostru, sa il luam in brate, daca ne permite, sa ii validam emotiile: esti furios, esti suparat, esti nemultumit si sa il asiguram ca ii suntem alaturi. De cele mai multe ori, atunci cand tantrumul are loc pentru ca a fost pusa o limita, copilul are nevoie sa i se recunoasca cererea, nu sa ii fie indeplinita. Asadar, ramanem constanti cu limita pusa, ascultand si acceptand emotiile celui mic. Desigur, sunt multe momente, cand tantrumurile ghemotocilor ne pun in contact cu propriile limite si cu emotii intense precum vinovatie (nu trebuia sa ii spun nu), rusine (toata lumea se uita la mine acum), neputinta (sufera atat de mult si eu nu pot sa il ajut). In aceste momente, primul pas este sa recunoasem ce simtim, ca este prea mult pentru noi. Al doilea pas este sa comunicam ce simtim, pentru ca pe de o parte ne ajuta sa scadem intensitatea emotiilor, pe de alta parte oferim un model de autenticitate. Al treilea pas, atunci cand este posibil, ar fi sa luam noi o pauza. Aceasta ar insemna sa ne oprim si sa respiram adanc, sau daca mai avem pe cineva in preajma, sa il rugam sa insoteasca copilul pentru a putea merge in alta camera, sa ne luam noi un time out ;).

Exista cu adevarat perioada dificila numita “the terrible twos” sau este doar un mit? Ce anume face perioada aceasta dintre 2 si 3 ani sa fie atat de plina de provocari pentru parinti?

Ioana: Nu este un mit, intre doi si trei ani cresc in intensitate si frecventa crizele de tantrum si in acelasi timp cresc nevoile de autonomie si afirmare a celui mic. La nivel practic ele se traduc prin comportamente de testare a limitelor. Aceasta perioada ne aduce provocari mai mari daca nu suntem pregatiti pentru ea si nu cunoastem nevoile specifice acestei varste. Din pacate, denumirea aceasta a dus la crearea unui mindset negativ care sperie parintii. Danezii au o perspectiva mai optimista denumind aceeasi perioada ca Stadiul Testarii Limitelor. Practic o normalizeaza si pun accent pe beneficiile ei.

Mamele aud mereu pareri ale cunoscutilor conform carora copilul nu ar trebui sa fie asa “dependent” de ele si ca ar fi ceva in neregula cu un copil prea atasat de parinte. Care este abordarea voastra in aceasta privinta? De ce este important acest atasament si cum putem incuraja independent intr-un mod sanatos si iubitor, atunci cand copilul este pregatit sa treaca la aceasta etapa?

Nicoleta: Da, intr-adevar, fie ca le cerem sau nu, parerile celorlalti ajung la noi! Iar „dependenta” este un subiect preferat de multi! In acest caz este important sa stim, ca relatia de atasament, adica primul model de relatie pe care il primeste ghemotocul, se stabileste in primii doi ani de viata. Astfel cu cat noi ii vom oferi mai multa iubire, atentie, timp si atingere fizica, adica „dependenta”, cu atat mai independent va fi copilul nostru. Cred ca cel mai simplu putem intelege printr-o metafora: in acesti primi doi ani de viata noi ii pregatim copilului nostru un rucsac, pe care il umplem cu incredere, siguranta si multa iubire. Il pregatim pentru marea excursie a vietii lui. Cu cat mai plin si mai dotat acest rucsac, cu atat mai simplu ii va fi sa se descurce mai apoi singur. Cu atat mai increzator ca are la el toate ingredientele si resursele necesare, acolo, cu el, pentru a face fata experientelor ulterioare. Iar atunci cand facem trecerea la etapa urmatoare, pentru a-i incuraja independenta, este important sa avem incredere in copilul nostru ca poate face fata provocarilor, ca stie sa foloseasca ingredientele din rucsac si sa fim prezenti si disponibili pentru a il umple din nou, atunci cand se goleste!

O intrebare primita de la mamele cu doi copii: Cum adaptam copilul mai mare la aparitia unui bebelus? Ce poate face un parinte pentru a incuraja o relatie frumoasa si iubitoare intre frati pe masura ce ei cresc?

Ioana: In primul rand ca parinte trebuie sa fii pregatit ca oricat l-ai pregati pe cel mare, el tot va trece printr-o perioada dificila plina de frustrare, furie, frica. Este un proces absolut normal si imposibil sa nu existe. De aceea primul pas este mai degraba legat de parinti decat de copil. Parintii trebuie sa aibe la indemana oricand rabdarea, acceptarea neconditionata si empatia fata de acesta. Pregatirea fratelui mai mare depinde foarte mult de varsta acestuia si ar trebui sa inceapa de cand bebe este in burtica, explicand schimbarile care vor avea loc si explorand toata gama de emotii pe care acesta le simte, cu alte cuvinte trebuie sa fim sinceri si sa ii descriem si situatiile in care probabil nu va fi cel mai fericit, asigurandu-l ca noi vom fi acolo pentru el cu toata iubirea noastra. Pentru cei care sunt mici, sub 3 ani, este nevoie sa le explicam ce inseamna un frate, sa-i aratam in jur prietenii care au frati, exista chiar si carticele care pot ajuta acest proces. Un alt aspect care ar putea sa ajute este implicarea acestuia in pregatirile pentru venirea celui mic. Orice interventie pe care o intreprindem trebuie sa tina cont si de disponibilitatea copilului, adica nu trebuie sa exageram cu explicatiile si povestile, daca viitorul frate mai mare nu pare interesat sau schimba subiectul.

Uneori oamenii din preajma copilului (bone, bunici, rude, uneori chiar si tatii) au o abordare diferita privind educarea copilului si sunt adeptii unor metode de disciplina mai dure (cu certuri, time out, pedepse). Ce argumente credeti ca ar fi utile pentru a-i convinge pe oamenii implicati in viata copilului ca metodele de parenting blande sunt cele mai potrivite pe termen lung?

Ioana: Atunci cand vine vorba despre adulti sunt doua alternative: fie esti asertiv si pui limita acolo unde o doresti, asumandu-ti consecintele (schimbi bona, intri in conflicte cu bunicii), fie negociezi si ai grija sa fie respectate cele mai importante puncte privind educatia celui mic.

Ar fi multe alte intrebari pe care mi-ar placea sa vi le adresez, sunt numeroase subiecte despre care mi-ar prinde bine sfaturile voastre. Tocmai de asta m-am bucurat sa aflu ca planuiti si alte evenimente pentru parinti, dar si ca parintii pot apela oricand la sfaturile voastre prin intermediul sedintelor de consiliere. Ne puteti da mai multe detalii despre acestea?

Nicoleta: Seminariile pe care le sustinem in cadrul weekendurilor de parenting Eu, parinte ghemotoc sunt menite sa ofere viitorilor si proaspetilor parinti informatiile de baza cu care sa isi umple ei rucsacul, de data aceasta, pentru a pleca in aceasta excursie minunata, aceea de a fi parinte. Stim insa ca provocarile si intrebarile sunt multiple, si pot aparea in orice moment. Tocmai de aceea, in afara acestor seminarii, parintii care doresc sa afle mai multe informatii sau au o anumita situatie cu care se confrunta, ne pot contacta pentru a stabili o sedinta de consiliere parentala individuala. Toate detaliile despre sedintele de consiliere le pot gasi aici.

La final pot doar sa va incurajez sa apelati la sfaturile Ioanei si Nicoletei oricand simtiti ca v-ar prinde bine un sprijin in gestionarea provocarilor cu care va confruntati ca parinti. O sedinta de consilier poate ajuta enorm in relatia cu copilul, pemtru ca ofera uneltele necesare pentru a trece mai usor peste perioadele dificile. Eu abia astept urmatoarea editie a Weekend-ului de parenting, sunt tare curioasa ce subiecte vor fi abordate atunci.