Ca parinti ne dorim sa fim mereu alaturi de copiii nostri si sa ii ajutam, doar ca uneori ajutorul nostru mai mult ii incurca si ii impiedica sa devina autonomi si increzatori in fortele proprii. Este o lectie pe care uneori o invatam greu, pentru ca ni se pare ca a fi parinti buni inseamna ii proteijam mereu, sa ii ferim de frustrari si dezamagiri si sa le facem viata mai usoara. De fapt copiii au nevoie sa exploreze, sa invete din greselile lor, sa simta frustrare si sa invete sa o gestioneze, sa fie dezamagiti si sa treaca peste asta, sa le fie uneori greu si sa se bucure cand reusesc singuri sa depaseasca o dificultate. Desigur ca este rolul nostru sa fim langa ei si sa ii sprijinim in toate aceste momente, dar diferenta sta tocmai in gesturi marunte: in momentele cand ar trebui sa facem un pas in spate si sa ii lasam sa descopere lumea pe cont propriu.

In parcul de langa casa noastra este un traseu verde din bare de inaltimi diferite pe care copiii il pot folosi ca un pod pentru a trece intre doua tobogane. Pentru copiii mici traseul poate parea o adevarata aventura, asa ca desigur ca multi sunt foarte atrasi de el. 🙂

Stand pe banca si urmarind parintii care stateau langa copiii care parcurgeau traseul am observat exact diferenta aceea din lucrurile marunte in care noi insistam sa ne ajutam copiii chiar si cand de fapt mai mult ii incurcam. Unii parinti isi lasau copiii sa incerce singuri, stand aproape de ei, dar neintervenind. Unii copii cadeau si nu mai voiau sa incerce, altii se loveau putin dar mergeau mai departe, altii chiar reuseau din prima fara ajutor, desi se vedea ca le tremura piciorusele la fiecare pas. Toti castigau incredere cu fiecare noua incercare si cand in final reuseau le puteai citi bucuria pe chip. Alti parinti ii tineau pe copii in timp ce mergeau pe bare, pentru ca ei sa nu se dezechilibreze sau sa se loveasca. Copiii reuseau din prima sa ajunga la capat, dar de fiecare data cand incercau din nou cereau ajutorul parintilor. Faptul ca parintii ii tineau ii faceau sa isi aseze gresit centrul de greutate in timp ce se catarau, asa ca atunci cand parintii incercau sa ia mainile de pe ei se dezechilibrau imediat si se speriau tare, simtind ca nu vor reusi singuri.

Desigur ca mai devreme sau mai tarziu toti copiii invata sa parcurga traseul, insa eu cred ca mai mult decat reusita in sine conteaza ce invata copilul din toata aceasta experienta, iar asta depinde doar de noi, parintii. Putem sa ii lasam sa incerce singuri, chiar daca vor face greseli, se vor simti frustrati uneori si chiar vor fi dezamagiti ca nu reusesc, stiind ca in final ei vor castiga incredere in fortele lor, mai multa toleranta la frustrare si sentimentul acela minunat al unei reusite obtinute pe cont propriu. Sau putem sa ii ferim de frustrare si dezamagire, ajutandu-i sa obtina rezultatul dorit din prima, dar riscand sa le transmitem mesajul ca ei nu se pot descurca singuri, ca trebuie sa apeleze mereu la noi si ca atunci cand noi nu suntem acolo ei nu sunt capabili sa reuseasca.

Eu cred cu tarie ca aceste mici lectii pe care le oferim copiilor nostri sunt cele care fac diferenta mai tarziu intre cei care devin oameni increzatori si siguri pe ei si cei care vor cauta mereu confirmari la cei din jur si nu vor avea suficienta incredere in ei. Sunt multe exemple similare cu mersul pe acel traseu si fiecare in parte poate parea un lucru neinsemnat, insa impreuna definesc o parte din personalitatea copiilor nostri,

Atitudinea noastra ca parinti este cea care modeleaza felul in care copiii se percep pe ei si de multe ori fara sa vrem le transmitem mesaje pe care sigur nu ni le dorim. Pentru mine acel traseu cu bare verzi este permanent undeva in mintea mea, ca un mod de a-mi reaminti mereu ca a-mi ajuta copilul nu este mereu ceea ce are el nevoie. Uneori copiii au nevoie sa facem un pas in spate si sa ii lasam sa experimenteze viata asa cum este ea,tocmai pentru a fi pregatiti sa o infrunte si pentru a castiga increderea ca vor reusi sa se descurce. Noi suntem primii care trebuie sa le aratam ca avem incredere in ei, pentru ca ei la randul lor sa invete sa se increada in puterile proprii si sa aiba sansa sa se bucure de reusitele lor inca de cand sunt mici.

Nu vom putea mereu sa ii ferim pe copiii nostri de frustrari si dezamagiri, singurul lucru pe care il putem face este sa ii invatam sa stie sa le gestioneze si sa le depaseasca mai usor. Este o lectie pe care ar trebui sa ne-o amintim mereu ca parinti, pentru toate momentele cand vom simti ca trebuie sa intervenim in vietile copiilor nostri desi ei s-ar putea descurca si fara noi. Copiii nostri trebuie sa stie ca noi le suntem alaturi oricand au nevoie de noi si ca se pot baza mereu pe sprijinul nostru, dar si ca avem incredere in ei si suntem pregatiti sa le oferim spatiul de care au nevoie pentru a explora si a trai propriile lor experiente de viata.

Tagged on:

One thought on “Cand nu ar trebui sa ne ajutam copiii

  • 30/01/2017 at 4:08 pm
    Permalink

    100% de acord. O incurajare conteaza, dar supra protectia handicapeaza.

    Reply

Adauga un comentariu

%d bloggers like this: